Taizé

Sperând împotriva oricărei speranțe

Kilian — 2024-12-31T16:53:39Z

Ascultând tinerii din Taizé și din alte părți[1], mulți dintre care se confruntă cu realități dure în viața lor de zi cu zi, mă întreb cum își găsesc puterea de a continua. Întrebarea devine și mai relevantă atunci când trăiesc în zone de război.

De unde puterea de rezista și perseverența lor în situații aparent imposibile? A devenit clar pentru mine, în timp ce ascultam, că încrederea în Dumnezeu oferă oamenilor credincioși posibilitatea să cultive o speranță. Iar prin Învierea lui Hristos crește certitudinea că moartea nu va avea ultimul cuvânt.

Credința în Înviere oferă nădejdea că în viață greutățile nu sunt punctul final. Suntem chemați la ceva mai mult. Este aceasta speranța pe care tinerii au vrut să o împărtășească cu mine, o speranță care este dincolo de orice speranță, deoarece se bazează pe o viață nouă care apare atunci când totul pare pierdut[2].

Sfânta Maria glăsuit în cântarea ei de laudă și nădejde: „Făcut-a tărie cu brațul Său, risipit-a pe cei mândri cu cugetul inimii lor. Surpat-a pe cei puternici de pe scaune, și a înălțat pe cei smeriți. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți, și pe cei bogați i-a scos afară deșerți.” (Luca 1,51-53) Da, să îndrăznim să cântăm cu Maica Domnului și să ne rugăm pentru ca situațiile să se îmbunătățească. Chiar și atunci când Dumnezeu pare tăcut, o cale se poate deschide brusc[3].

În același timp, să facem tot ce putem, chiar și atunci când posibilul pare puțin, pentru a arăta semne de solidaritate cu oamenii aflați în dificultate în jurul nostru, care sunt prinși în război sau forțați să-și părăsească țara. Nu aceasta ne va face să sperăm împotriva oricărei speranțe?

Reflecțiile care urmează provin în mare parte din întâlnirile și conversațiile cu tinerii care trăiesc în țări aflate în război sau zone de conflict din ultimul an. Sunt plin de recunoștință față de cei care și-au împărtășit experiențele și gândurile și, de asemenea, fraților noștri mai tineri, ale căror sfaturi atente au pus totul în ordine.

Curajul de a spera

Când tânjim după credința în iubirea lui Dumnezeu, ceea ce vedem și simțim atât de des în jurul nostru pare să contrazică această iubire. Suntem prinși între ceea ce este deja oferit și ceea ce urmează să vină. Acest spațiu nu este întotdeauna foarte confortabil. Dar când se deschide spre o nădejde a împlinirii[4], atunci ceva este eliberat în noi.

Speranța necesită răbdare. „Nădăjduim ceea ce nu vedem” (Romani 8,25), spune Apostolul Pavel. Îndreptați către ceea ce se va da deplin la momentul considerat potrivit de Dumnezeu, dar și tulburați de „luptele din afară și de temerile dinăuntru” (II Corinteni 7,5), îndrăznim mai degrabă să rămânem în acel spațiu decât să-l părăsim?

„Sperând împotriva oricărei speranțe, Avraam a crezut cu nădejde” (Romani 4,18). Avraam, strămoșul multor neamuri ancorate în credință, a crezut făgăduinței lui Dumnezeu cu mult peste orice speranță rezonabilă. El și soția sa Sarra au primit ceea ce le părea imposibil.

Într-o perioadă în care țara sa era devastată de război și locuitorii săi amenințați de exil și, deși el însuși era în închisoare, Prorocul Ieremia a făcut o investiție de viitor: a cumpărat o țarină, atât de sigur era că Dumnezeu nu-și va abandona poporul (Ieremia 32,6-15).

Un gest atât de uimitor de speranță face credința să devină mai reală. Este o încredere fermă în ceea ce este încă invizibil și chiar incert. Putem să păstrăm vie o astfel de speranță? Acest lucru ne deschide calea, în cele din urmă, spre izvorul bucuriei[5]. Chiar și în cele mai complicate situații umane, ceea ce nu am îndrăznit niciodată să sperăm poate deveni realitate.

Astăzi, inițiative incredibile ale speranței[6] apar în multe țări în care războiul face ravagii.

Ascultând oameni ai speranței

Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă speranța, trebuie să ascultăm oamenii care trăiesc în mijlocul suferinței și violenței. Oare nu prin glasul lor ne va conduce Dumnezeu?

În timpul vizitei mele în Ucraina cu doi dintre frații din comunitate, un cleric al unei Biserici ne-a spus: „Rugăciunea deschide un spațiu care permite vindecarea”. Am fost foarte impresionat de remarca lui. Confruntat constant cu durerea poporului său, el vede că tocmai în viața lor interioară credincioșii pot rămâne deschiși pentru a primi ceea ce este nou.

Acesta este un proces care nu produce neapărat rezultate imediate, dar care, însoțit de alte mijloace, poate deschide o ușă către depășirea rănilor și tristeții și trezește nădejdea unei umanități vindecate. Rugăciunea dă putere pentru a rămâne ferm în fața celor mai complexe situații[7]. Liniștește valurile descurajării când întunericul pare să cuprindă totul.

O femeie palestiniană care locuiește în Franța, dar a cărei familie este în Gaza, ne-a scris: „Dragostea care poartă pe cei răniți și pe cei fragili, izvorăște o nouă putere. Mă duce cu gândul la omul paralizat[8] din Evanghelie, purtat de prietenii lui și de credința lor. Rugăciunea este, de asemenea, un mod de a rezista și asta este important pentru mine. Dar sunt doar un om: după vestea morții a doi membri ai familiei mele, m-a copleșit mânia, am strigat, am plâns... Când mi-am revenit în fire, am știut că Dumnezeu este acolo în suferință și disperare, și că Dumnezeu ne poartă”.

În această vară, în vizită la Taizé, ea a spus: „În fiecare dimineață, mă rog să găsesc puterea de a iubi mai degrabă decât pe aceea de a urî”. Cuvintele ei apar ca un far pe-o cale întunecată.

O tânără dintr-o țară asiatică devastată de război mi-a spus: „Poporul nostru este copleșit, dar găsește mângâiere în Evanghelie. Cât de des a trebuit să se refugieze poporul lui Dumnezeu? Totuși, comunitatea s-a construit, indiferent cât de grea a fost situația. Dumnezeu poate avea planuri mai mari pentru noi, dar trebuie să înfruntăm cu răbdare fiecare zi pe rând. A putea trăi ziua de azi este un dar și un semn că viața trebuie trăită pe deplin. În rugăciune, găsim un izvor de pace care ne permite să ne încurajăm unii pe alții, găsind sens în comuniune și solidaritate.”

Din Liban, am auzit aceste cuvinte: „Mama mea este o mărturie a speranței. În ciuda tuturor încercărilor, ea a rămas mereu în picioare. Datorită ei sunt ceea ce sunt astăzi. Ea ne-a învățat cum să avem credință în Dumnezeu și să ne rugăm. Fiecare persoană care trăiește din încredere reflectă încredere pentru că se adapă de la izvor și poate deveni un mărturisitor.”

Cine sunt mărturisitorii speranței pe care oricine îi poate descoperi și asculta în propria situație? Să ne deschidem urechile pentru a auzi ce au de spus.

Luptând pentru speranță

Cum reacționăm când planurile noastre nu se împlinesc iar speranțele noastre sunt năruite? Domnul Iisus Hristos ne dă o cheie despre cum putem rămâne oameni ai speranței. Confruntat cu o mulțime mare de oameni flămânzi, el „a avut milă” de ei, literalmente „le-a oferit inima Lui”[9] lor. Și a găsit o modalitate de a le împlini cererile.

Acel refuz de a ne resemna în situațiile de suferință permite speranței să prindă contur în noi. Este opusul așteptării pasive, implică o luptă[10], nu există altă cale. Chiar și dorința noastră de speranță ne poate conduce să trecem peste pragul de la ceea ce este posibil uman la ceea ce este posibil pentru Dumnezeu.

Nădejdea dată în Hristos ne oferă o pregustare a ceea ce se va realiza deplin în viitorul lui Dumnezeu. Este precum ancora unei nave.[11] Ne ține ferm atunci când furtuna face ravagii. Ne permite să trăim mici semne ale credincioșiei noastre față de chemarea pe care am primit-o și față de oamenii încredințați nouă. Este, de asemenea, ca o păvază[12], care ne protejează de adversitatea care se abate asupra noastră.

Regula de la Taizé recomandă să nu ne resemnăm niciodată în fața „scandalului separării dintre creștinilor, care mărturisesc foarte ușor iubirea față de aproapele, dar trăiesc dezbinați”. Pentru fratele Roger, unitatea creștinilor[13] nu a fost niciodată pur și simplu un scop în sine, ci o cale îndreptată către pace în cadrul familiei umane[14].

Tufele simple de buxus care delimitează spațiul nostru la Taizé, deși au fost devastate de două ori de paraziți în ultimii ani, prind viață din nou. Din ceea ce a fost aparent mort, cresc crenguțe noi pe măsură ce griul devine verde. Natura luptă pentru a supraviețui, oglindind și încurajând propria noastră luptă pentru speranță. Nădejdea pentru creație[15] și speranța oferită de creația bună a lui Dumnezeu merg împreună cu nădejdea pentru umanitate.[16]

Rămânând oameni ai speranței

Speranța poate fi atât de ușor înăbușită atunci când ne confruntăm cu situații în care nu pare posibilă înțelegerea reciprocă. Crearea unei atmosfere de suspiciune riscă să-i capteze și pe alții într-o plasă de neîncredere.

Acest lucru se poate întâmpla în comunitățile, bisericile și familiile noastre, precum și în societate și în țările noastre. O astfel de dinamică poate fi ascunsă sau deschisă, dar întotdeauna ne epuizează puterea. Cu toate acestea, există momente când, în fața nedreptății, trebuie să denunțăm răul pentru ca oamenii să nu mai fie victimele altor oameni.[17]

Pentru a rămâne ancorați în speranță, avem nevoie unii de alții. Speranța înflorește atunci când suntem atenți la nevoile celorlalți. Putem vedea oameni care chiar și în mijlocul celor mai mari adversități fac o alegere să trăiască, să zâmbească și să ofere lucrurile mici care sunt posibile în fiecare zi.

Nădejdea este legată de adevăr[18] și dreptate. Se confirmă aceasta pentru că cele trei sunt de fapt calitățile lui Dumnezeu? Nu le vedem oare în Viața, Moartea și Învierea lui Hristos? Cultivarea speranței necesită să ne confruntăm cu realitatea așa cum este ea și să o percepem în lumina promisiunilor lui Dumnezeu[19].

Un tânăr care trăiește într-o zonă de conflict mi-a spus: „Eram într-o cafenea și citeam, când rachetele au început să zboare în jurul nostru. Oamenii au fugit, înspăimântați, dar eu am decis să rămân și să termin de citit.” Căutarea unui adăpost ar fi fost, de asemenea, o opțiune bună, dar împărtășirea acestei povești este un protest al speranței împotriva ineluctabilității războiului.

Unul dintre frații din comunitate mi-a spus: „Speranța este provocatoare și, mai mult decât atât, este contagioasă. Opusul speranței este indiferența sau resemnarea. În timpul unei vizite recente în țara mea, lovită de război, am văzut fețele oamenilor triste, îngrijorate și stresate. Așa că m-am întrebat: ‘Ce pot să fac?' Și mi-a venit o idee: ori de câte ori conduc și am drept de trecere, voi opri și voi acorda prioritate celui din fața mea. Mă costă cinci secunde. Dar am putut vedea cum acest mic act a făcut fețele oamenilor să răspundă, atenuând puțin durerea fratelui sau a surorii mele.

Întreaga noastră ființă se opune războiului și morții.... Aspirăm cu întreaga noastră ființă la viață și la frumusețe” [20]

Nădejdea Paștelui

Unde sunt în acest moment? La poalele Crucii din Vinerea Mare? În bucuria Duminicii Paștelui? Sau aștept neștiind încotro să o iau, precum în Sâmbăta Mare?

Oriunde m-aș afla, sunt în stare să întrezăresc o cale a speranței? O cale se deschide în fața mea când mă uit către Iisus Hristos care și-a dat viața din dragoste pentru toți, care ne-a arătat o iubire care este mai puternică decât toată forța violenței, urii și a morții.

Speranța nu se bazează pe analizarea situației, ci pe ceea ce adesea este o flacără pâlpâitoare a încrederii. Deși fragilă, această flacără arde în cea mai adâncă noapte, precum pentru prietenii Mântuitorului. Mulți dintre ei L-au abandonat în momentul celei mai mari încercări. Dragostea Lui le-a permis să se întoarcă.

Dacă L-am putea recunoaște pe Iisus Înviat! Dar prezența Lui nu depinde de recunoașterea noastră. Deznădejdea noastră ne orbește uneori, așa cum a orbit-o pe Maria Magdalena. Iisus Înviat a întrebat-o pe Maria: „De ce plângi?” și „Pe cine cauți?” (Ioan 20,15). Această a doua întrebare face ecoul primelor sale cuvinte din Evanghelia lui Ioan „Ce cauți?” (Ioan 1,38). După ce a intrat în cea mai profundă tristețe și moarte umană, căutarea sensului se dovedește a fi dorința unei prezențe[21].

Înviat din morți, viu în Dumnezeu, Iisus Hristos ne atrage la Sine.[22] Întâlnindu-ne în intimitatea noastră cea mai lăuntrică, fie că este plină de tristețe sau de bucurie, Iisus Înviat ne deschide relația Sa cu Tatăl și comuniunea unii cu alții în Duhul Sfânt. Nu mai suntem prizonierii propriei noastre disperări – o nouă viață este posibilă.

Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iar nădejdea nu rușinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5,5). Să trăim din acea iubire. Duhul Sfânt să ne călăuzească mereu!

Pelerini ai speranței, pelerini ai păcii

Credința în Înviere a permis multor oameni să se prindă de un fir de speranță în mijlocul suferinței. Este un izvor care ne conduce dincolo de propriile noastre imposibilități, astfel încât să permitem inimii noastre să se îndrepte spre ceilalți și să acționăm.

Pentru a crede în Învierea lui Hristos este nevoie de mult curaj și îndrăzneală. Înseamnă a ne strădui să nu ne rămânem paralizați în prezența morții și a distrugerii care ne înconjoară astăzi.

Din situații care par fără de ieșire, Dumnezeu poate crea ceva nou. Dumnezeu poate scoate viață și din moarte și chiar împăcare din conflict.

Femeile, care Îl urmau pe Hristos și care au venit devreme în dimineața de Paște la mormântul lui, întrebau „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16,3). Care sunt pietrele propriilor noastre vieți pe care trebuie să-i cerem lui Dumnezeu să le rostogolească pentru ca o viață nouă să se nască în noi?

Acea viață nouă ne ajută să stăm în picioare, ne conduce să călătorim împreună cu ceilalți. Devenim pelerinii speranței pe care o purtăm înlăuntrul nostru. Nu este aceasta și o speranță pentru pace? Căci „Hristos este pacea noastră” (Efeseni 2,14). Îl vom auzi spunându-ne: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă.[23] Nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoșeze” (Ioan 14,27-28).

Ca pelerini ai păcii[24], înțelegem că nu există pace adevărată în afara dreptății[25]. Pacea pe care o purtăm în lăuntrul nostru, și care vine din nădejdea din care trăim, ne face liberi interior. Ea ne permite să iubim viața și să rezistăm nedreptății, pe măsură ce înaintăm pe calea arătată de Duhul Sfânt.

Într-o zi, am putea ajunge să ne rugăm însușindu-ne cuvintele din cântarea lui Zaharia. Om înaintat în vârstă, ducându-și traiul sub ocupație străină, s-a bucurat de nașterea neașteptată a fiului său și a sărbătorit: „Prin milostivirea milei Dumnezeului nostru, cu care ne-a cercetat pe noi, Răsăritul cel de Sus. Ca să lumineze pe cei ce șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepteze picioarele noastre pe calea păcii” (Luca 1,78-79).

Suntem gata să sperăm dincolo de orice speranță?

Hristoase Cel Înviat, prin prezența Duhului Sfânt, ai vărsat iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre și ne îngădui să sperăm împotriva oricărei speranțe. Și din adâncul nostru, încetul cu încetul, iese la iveală o pace surprinzătoare. Slavă Ție!

[1] În mai 2024, împreună cu doi dintre frații din comunitate, am călătorit ca pelerini prin Ucraina devastată de război. Pe timpul verii, am primit în Taizé tineri din Myanmar, Nicaragua și Ucraina. În toamnă, am avut conversații online cu tineri din aceste țări, precum și din Betleem și Liban, când patru dintre frații noștri s-au întors în Ucraina, vizitând țara de la est la vest.

[2] “Nu poate exista speranță fără a experimenta mai întâi lipsa totală a unui orizont, care precum o noapte instaurată în plină zi obligă oamenii și popoarele să renunțe la iluziile lor.” Corine Pelluchon in L'espérance, ou la traversée de l'impossible (Speranța, sau cum să traversezi imposibilul) (Éditions Payot & Rivages, Paris, 2023) p. 8.

[3] “Nădejdea este răspunsul omului la tăcerea lui Dumnezeu” Jacques Ellul, citat by Anne Lécu www.revue-etudes.com/article/esperer/24779

[4] Într-un comentariu la Deuteronom 4,31, Gustavo Gutiérrez scrie: „Dumnezeu nu va uita de legământul Său; credincioșia Sa constă în primul rând în amintire. A fi credincios înseamnă să ne amintim, să nu ne uităm promisiunile, să avem simțul tradiției. Fidelitatea față de un legământ presupune amintirea izvoarelor legământului și a cerințelor lui (...) Dar adevărata credincioșie implică mai mult decât atât; necesită, de asemenea, și acest lucru pare mai puțin clar la prima vedere, o proiecție în viitor. A avea o memorie nu înseamnă a rămâne fixat în trecut. A-ți aminti ziua de ieri este important, dar este important pentru că ajută să mizăm pe ziua de mâine (...). Credincioșia nu constă în a urma fără inițiativă căi deja bătătorite, ci în a le reînnoi permanent; ne conduce – sau ar trebui să ne conducă – să inovăm, să schimbăm, să gândim noi proiecte” (Gustavo Gutiérrez, El Dios de la vida, Ediciones Sígueme, Salamanca, 1992, pp. 82-83).

[5] În conversațiile mele cu tinerii care trăiesc în situații de război, mulți dintre ei au vorbit despre importanța cântării ca sursă de bucurie și putere. Această scrisoare va fi publicată în timpul Întâlnirii Europene 2024-2025 de la Tallinn. Să nu uităm de „Revoluția cântării” care a contribuit atât de mult la recâștigarea pașnică a independenței Estoniei în 1991. Oamenii au coborât în stradă cântând pentru a se confrunta cu amenințarea cu care se confruntau.

[6] O persoană pe care unul dintre frații noștri din Comunitate a întâlnit-o în timpul unui pelerinaj i-a spus: „O mânie creatoare locuiește în mine”. Forța aceea o determină să vrea să facă măcar un lucru mic pentru a schimba situația actuală.

[7] „De la Părintele său duhovnicesc [Sfântul Siluan], el [Sfântul Sofronie Saharov] a învățat multe care urmau să fie fundamentale pentru viața sa duhovnicească. Două lucruri ies în evidență: cum să înfrunți sentimentul de abandon atunci când, în locul lui Dumnezeu, tot ceea ce experimentăm în rugăciune este un pustiu și cum să faci față suferinței care însoțește rugăciunea intensă pentru lumea suferindă. Primul a fost interpretat prin conceptul de părăsire de Dumnezeu pe care Saharov avea să-l dezvolte mai târziu mai deplin, al doilea prin porunca revelată în rugăciunea Sfântului Siluan și comunicată ucenicului său: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!'” Norman Russell, Theosis and Religion (Cambridge University Press 2024), p. 169

[8] Vezi Marcu 2,1-12. Observați puterea speranței în prietenii omului care depășesc toate barierele, săpând prin acoperișul casei pentru a încerca să-l ajute și să-l aducă la Hristos.

[9] Verbul grecesc σπλαγχνίζομαι (splanchnizomai) este foarte puternic emoțional. Indică un răspuns cald, plin de compasiune la nevoile celor din jur. Este greu de tradus: compasiune, milă, simpatie, toate transmit ceva din asta. Dar „inima lui s-a dus la ei” poate exprimă mai pe deplin reacția instinctivă pe care o implică verbul. În Matei (a se vedea: 14,14; 15,32; 18,27; 20,34), verbul nu se referă doar la o emoție sau sentiment, ci desemnează și un răspuns practic ca reacție la o nevoie concretă. În acest caz, Iisus îi vindecă pe bolnavi și apoi va hrăni mulțimea. Emoția are ca rezultat o acțiune atentă și eficientă. Verbul conține în sine un rezumat al Evangheliei.

[10] Cf. I Tim 4,10: „Fiindcă pentru aceasta ne și ostenim și suntem ocărâți și ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioșilor”

[11] Cf. Evrei 6,19

[12] Cf. I Tesaloniceni 5,8

[13] Sinodul despre Sinodalitate a permis Bisericii Catolice să recunoască și să valorizeze diversitatea care există deja în în sânul acestei Biserici. Rolul delegaților din alte Biserici în acest Sinod a fost important. Nu oferă aceasta o nouă speranță vocației ecumenice pe drumul spre unitatea tuturor celor care Îl iubesc pe Hristos?

[14] Comunitatea din Taizé a fost fondată în timpul războiului. „Parabola comuniunii” pe care ne străduim să o trăim ca frați provenind din diferite Biserici, țări, culturi și vârste are nevoie de o grijă constantă pentru a fi un semn de speranță în fața dezbinărilor din familia umană.

[15] Cf. Romani 8,21-23

[16] În fața provocării schimbărilor climatice și a împuținării biodiversității, cum putem aprofunda grija pentru casa noastră comună, unde totul este legat?

[17] Continuăm în comunitatea noastră Taizé calea constatării adevărului în fața acuzațiilor de abuz și agresiune aduse unor frați. Curajul oamenilor care au suferit și au vorbit trebuie să ne facă să căutăm din ce în ce mai mult să învățăm de la ei. Atât de des, ei caută o nouă speranță și o nouă viață. Ei ne motivează să facem tot ce este posibil (a se vedea: www.taize.fr/protection) pentru a face reuniunile desfășurate în Taizé și în alte locuri sigure pentru toți și, de asemenea, pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la problemele implicate. De asemenea, suntem recunoscători muncii Comisiei pentru Recunoaștere și Reparare (a se vedea www.reconnaissancereparation.org) pentru ascultarea victimelor și medierea lor.

[18] „Cred că nădejdea este legată de adevăr. Până când nu mi-am asumat perspectiva morții, nu am putut avea speranță. Acest lucru este valabil pentru toate situațiile. Ca și creștini, putem avea tendința de a fugi de situații care ne fac să disperăm – politic, ecologic, uman.... Este normal să fim îngroziți de ele, dar mi se pare că speranța ne încurajează să stăm tocmai acolo, în realitatea acestor situații, să le privim cu adevăr. Georges Bernanos vorbește mult despre speranță ca o virtute eroică. Este o virtute care ne conduce la acțiune, nu la fugă, să luptăm pentru ceea ce știm sau credem că este bun. Speranța ne conduce către promisiunea lui Dumnezeu.” Clémence Pasquier, interviu de Clémence Houdaille, La Croix 10.11.2024

[19] În limba Kikuyu (Gĩkũyũ), unul dintre atributele lui Dumnezeu este că Dumnezeu este „vrednic de speranță” – „Mwihokeku”: Dumnezeu în care ne putem pune speranța. Mwĩhoko – Speranță; Wĩhokeku – Valoare de speranță; Mwĩhokeku – Demn de speranță, de ex. Ngai nĩ mwĩhokeku | Dumnezeu este vrednic de speranță.

[20] „Dacă speranța înseamnă măsurarea pericolelor prezente, ea ne învață și să trăim în prezent și să credem în viitor, fără să ne oprim asupra trecutului și să renunțăm la orice resentimente. Este, în cele din urmă, ceea după ce tânjește sufletul nostru și absența lui ne face amărâți sau violenți. Asemenea dragostei din Cântarea Cântărilor, speranța dă viață trupului pe care dorința l-a părăsit.” Corine Pelluchon în L'espérance, ou la traversée de l'impossible (Éditions Payot & Rivages, Paris, 2023) pp. 13-14.

[21] „Chiar Persoana de pe cruce care suferă ca noi, a fost transformată într-un ne-trup, care luminează tragica noastră existență umană... Nu privim la Iisus ca la un simplu exemplu de urmat și nici să nu încercăm să-L idolatrizăm. Îl vedem pe Iisus ca pe Dumnezeu care ia formă umană și care suferă și plânge împreună cu noi.” Kwok Pui Lan, teolog care provine din Hong Kong, “God Weeps with Our Pain,” în New Eyes for Reading: Biblical and Theological Reflections by Women from the Third World, ed. John S. Pobee and Barbel von Wartenberg-Potter (Meyer Stone Books, Bloomington, IN, 1987), p. 92

[22] Cf. Ioan 12,32

[23] „‘Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă Mea' (Ioan 14:27). Caracteristica oricărei persoane mature este că nu se lasă ușor influențată de lucrurile lumii, tulburată de frică, agitată de suspiciune, zguduită de groază, tulburată de durere, ci stă ferm în calmul oferit de credință, ca pe un mal ferm și foarte sigur, în fața inundațiilor amenințătoare și a furtunilor lumii. Aceasta este statornicia pe care Hristos a adus-o creștinilor, așezând în ei pacea interioară acordată celor care au trecut prin încercări.” Ambrozie din Milan, Tratat III, Despre Iacov și viața binecuvântată 6, 28, citat în Soyons l'âme du monde (Les Presses de Taizé, 1998 și 2025) p. 109

[24] A se vedea: www.taize.fr/pilgrims-of-peace

[25] A se vedea: Psalmul 84/85,10 “Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat.”

Călătorind împreună

Kilian — 2023-12-26T10:15:32Z

În ultimele 18 luni, comunitatea noastră din Taizé s-a aflat într-o aventură de credință. Am pregătit în acest timp o „Întâlnire a Poporului lui Dumnezeu” denumită simbolic „Together”1 („Împreună”) [1] cu parteneri din mișcări, comunități și organizații aparținând diferitelor Biserici Creștine. Intuiție a Fratelui Alois [2] exprimată cu ocazia deschiderii Sinodului despre Sinodalitate în cadrul Bisericii Catolice, pregătirea evenimentului „Together” ne-a condus spre o intensificare a ascultării celorlalți, spre o căutare a darurilor prezente în diferite Biserici și confesiuni, precum și printre oamenii de bună voință.

Veghea de rugăciune ecumenică din Piața Sf. Petru din Roma a adus împreună peste 20 de lideri religioși provenind din diferite Biserici, invitați de Papa Francisc, precum și toți participanții la cea de-a XVI-a Adunare generală a Sinodului Episcopilor Catolici împreună cu 18 000 de persoane de toate vârstele provenind din toată lumea, inclusiv 4000 de tineri adulți care au venit pentru un week-end și care au fost cazați în diferite parohii din Roma. În același timp, s-au desfășurat întâlniri în 222 locuri diferite din jurul lumii pentru a fi în comuniune de rugăciune cu evenimentul din Roma.

Uitându-ne înapoi, cum putem înțelege această experiență? În ce mod deschide posibilitatea pentru creștini de a călători împreună în viitor? „Unul este Învățătorul vostru, iar voi toți sunteți frați” (Matei 23,8), a spus Domnul nostru Iisus Hristos. Nu sunt oare toți creștinii frați și surori, uniți de o comuniune chiar dacă imperfectă încă, dar reală? Nu este oare Hristos Însuși Cel care ne cheamă și ne deschide o cale pe care să pășim ca împreună-pelerini cu El și împreună cu cei care viețuiesc la periferia societăților noastre? În această călătorie, printr-un dialog de împăcare, vrem să ne reamintim că avem nevoie unii de alții, nu în sensul în care să ne impunem ideile, ci ca o contribuție la pace în familia umană [3].

În semn de recunoștință pentru acest simțământ tot mai mare de comuniune, putem să găsim momentum-ul necesar pentru a înfrunta provocări actuale precum urgența climatică sau polarizările care divizează familia umană. Prin întâlnire și ascultare reciprocă, să pășim împreună ca un popor al lui Dumnezeu.

Ce înseamnă pentru noi redescoperirea ascultării celuilalt? Suntem pregătiți să încercăm să înțelegem temerile care se pot ivi sau vrem să le ignorăm?

La întoarcerea de la Roma spre Taizé, m-am oprit în Ljubljana, capitala Sloveniei, locul unde se va desfășura cea de-a 46-a Întâlnire Europeană a tinerilor adulți [4] care se vor întâlni cu echipa internațională a tinerilor voluntari care au pregătit evenimentul, frați din comunitatea Taizé, călugărițe din ordinul Sf. Andrei și prieteni din Slovenia. Reflecția din rândurile de mai jos, pe tema „Călătorind împreună”, este în mare, un rod al conversațiilor avute în acele zile.

Mulțumesc fraților mei, persoanelor care s-au implicat în pregătirea acestui scrisoare și tuturor celor care iau parte la acest pelerinaj.

Cu cele mai alese doriri de bine,

frère Matthew

În Ljubljana, am auzit pe cineva spunând: „Astăzi, a fi un om al străzii nu este doar o chestiune care implică o casă materială. Pentru mulți oameni este vorba despre o realitate interioară. Dar căutarea acestei siguranțe interioare poate duce la reflecții ulterioare care izolează și mai mult”. Altcineva a întrebat: „Dar când ne hotărâm să călătorim, în cât de multe aspecte trebuie să cădem de acord pentru porni la drum împreună? Există pericolul unor cuvinte goale care să ascundă că noi, de fapt, doar îi tolerăm pe ceilalți. Când ne deschidem dialogului însă, riscăm”. Unde ne duc aceste întrebări?

Ascultarea

În inima fiecărui dialog se află ascultarea. Moise a îndemnat poporul lui Dumnezeu: Shema Yisrael. – „Ascultă, Israele” – (Deuteronom 6,4) cuvinte care au dat numele rugăciunii lor zilnice. Secole mai târziu, regula Sf. Benedict de Nursia [5] va începe cu cuvintele „Ascultă atent”.

A asculta este un act de iubire. Ascultarea se află la baza oricărei relații de încredere. Fără ascultare nu se poate obține foarte mult. Nici o relație nu poate funcționa fără ascultare. Când îl ascultăm pe celălalt în mod dezinteresat, îi oferim spațiul necesar existenței. Îi oferim spațiul necesar pentru a transmite ceea ce dorește să exprime, uneori și ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte.

Iar inima ascultării este liniștea [6]. Biblia ne oferă multe astfel de exemple. Ilie întâlnește pe Dumnezeu în adierea de vânt lin mai degrabă decât în cutremur, în vijelie sau foc (III Regi 19,11-13). Maria, sora Martei stă la picioarele lui Hristos și Îl ascultă (Luca 10,39) [7]. „Tu mi-ai deschis urechile” spune o veche rugăciune biblică (Psalmul 40,6, expresie care se regăsește doar în anumite traduceri ale Vechiului Testament).

Astăzi avem adesea impresia că cine strigă cel mai tare va avea succes. Violența pare să se intensifice în atât de multe locuri încât nu știm încotro să apucăm. Dar Dumnezeu nu este niciodată autorul violenței [8] și nu impune niciodată. „Auzi-voi ce va grăi Domnul Dumnezeu; că va grăi pace peste poporul Său” (Psalmul 84,8).

Oare nu este aceasta calea de urmat: să încercăm să îl ascultăm și să îl înțelegem pe celălalt? Departe de a deveni docili sau a trece sub tăcere injustițiile, „o inimă care ascultă” (III Regi 3,9) ne ajută să luăm decizii curajoase și creative, înrădăcinate în adâncul convingerilor noastre interioare, acolo unde Dumnezeu e mai aproape decât îndrăznim noi să sperăm...

Călătorind

Călătorim oare prin viața ca turiști sau ca pelerini? Călătorim doar pentru a observa din exterior sau există o sete interioară, în adâncul sufletului nostru, care ne poartă înainte? Pelerinul, chiar înainte de a-și vedea destinația, caută un sens în fiecare pas al călătoriei, intuind direcția. O cale fără un scop însă, poate deveni o rătăcire fără scop [9].

Când se întâmplă acest lucru, să ne amintim ceea ce a spus Iisus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6)? A păși împreună cu el înseamnă a ține aceste trei realități împreună. Iisus în Persoană este calea pe care o urmăm, putem să ne încredem în ceea ce spune El, ne conduce într-o plinătate pe care nu ne-am imaginat-o niciodată.

Iisus nu a exclus pe nimeni din călătoria Sa. Înrădăcinat în comuniunea cu Dumnezeu, Și-a împărtășit viața cu oricine a venit la El, drepți sau păcătoși. El a recunoscut prezența lui Dumnezeu în cei aflați la marginea societății, în păcătoși, în cei proscriși și chiar și în cei care nu făceau parte din propriul său popor. Iisus a dat din ceea ce avea și a primit și de la cei pe care i-a întâlnit. Viața lui a fost stimulată, adesea chiar îmbogățită, de aceste interacțiuni.

Nu ne invită oare Hristos, blând și smerit la inimă [10], pe aceeași cale? Suntem noi pregătiți să căutăm generozitatea smereniei [11] pentru a primi ceea ce alții pot oferi pe această cale?

Viața Bisericii și a societății este a călători împreună. Cu toate acestea însă, fiecare persoană are nevoie de spațiu pentru ca propria creativitate și propriile idei să se poată exprima. Dar acestea sunt oferite pentru a fi împărtășite, pentru a construi viața noastră împreună în cadrul Bisericii, în cadrul familiei umane. Corzile unei chitare stau una lângă alta, însă când sunt folosite împreună, ele produc un sunet frumos...

A fi împreună cu ceilalți

Nu este întotdeauna ușor să fii împreună cu ceilalți. Fiecare dintre noi își poartă rănile. Uneori ne-am rănit unii pe alții.

A fi cu oamenii înseamnă a-i asculta. A le oferi timp și spațiu pentru ca ei să ne poată spune povestea lor [12]. A-i asculta înseamnă a-i accepta în specificitatea lor. Este posibil să nu fim de acord sau chiar să avem o altă viziune asupra lumii. Dar ceea ce este uimitor este că, atunci când îi ascultăm, când îi lăsăm să își spună povestea, de cele mai multe ori, descoperim umanitatea noastră comună. Diferențele nu sunt atât de mari pe cât ne imaginam. Unitatea în diversitate este într-adevăr posibilă [13]. Și poate că aceia dintre noi care tânjesc să devină ucenici ai Domnului Iisus Hristos vor fi uimiți să descopere că există deja o unitate în Dumnezeu și în Hristos (Ioan 17,21-23) care depășește așteptările noastre.

Dar ce facem când alții ne spun cum au fost răniți, sau chiar cum i-am rănit noi, vom îndrăzni să le punem cuvântul la inimă? Putem cădea atât de ușor în mecanisme de autoapărare. Și nu-i mai ascultăm, să încercăm să ne protejăm pe noi înșine sau să apărăm punctul nostru de vedere. Compasiunea din inimă nu înseamnă oare a fi gata să luăm în serios suferința celuilalt? Poate că, uneori, a suferi împreună poate deschide o cale prin care putem fi împreună, chiar dacă nu suntem capabili să lăsăm în urmă acea suferință [14].

Uneori trebuie să acceptăm că e necesar un pas înapoi. În aceste momente, putem să ne încredințăm Duhului Sfânt cerându-I să ne învețe ceea ce trebuie să știm [15]. Înseamnă să fim suficient de smeriți să nu vrem să ne impunem propriile idealuri, ci să primim ceea ce așază celălalt în fața noastră [16].

Nădejdea nu trebuie niciodată abandonată [17]. Sfântul Apostol Pavel, copleșit de iubirea infinită a lui Hristos cel Înviat, după ce I s-a împotrivit cu înverșunare, ne asigură că dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Epistola către Romani 5,5). Ne putem baza pe această prezență delicată chiar și atunci când nu o simțim. Nu va renaște oare atunci încrederea prin noi, oricât de fragilă ar fi, oferind suficientă lumină pentru a putea face următorul pas împreună cu Dumnezeu și cu oamenii încredințați nouă?

A rămâne cu Dumnezeu, a rămâne cu oamenii

Călătoria necesită timp – uneori o viață întreagă – la fel cum ascultarea necesită timp pentru ca relațiile să se poată dezvolta. Poate că aici intră în joc răbdarea și fidelitatea.

A călători cu alții, a călători cu Dumnezeu. Pentru mulți dintre noi, aceste realități sunt inseparabile. Avem nevoie de amândouă [18].

Precum mlădițele care cresc din viță, Iisus ne invită să rămânem în El, așa cum El rămâne în noi (a se vedea Ioan 15). A rămâne înseamnă ceva care durează în timp. Ceea ce ni se cere nu este doar un angajament de un moment, ci să rămânem în El toată viața. Numai prin această persistență în El putem continua să creștem și să dăm roade.

Ce este acest rod? Iisus continuă spunând: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu. Nimeni nu are o iubire mai mare decât să-și dea viața pentru cei pe care îi iubește”. A merge pe această cale înseamnă a ne asuma riscul de a da totul pentru a-L urma pe Hristos, pentru ca, în toată libertatea, să putem iubi până la capăt. Dragostea evanghelică nu este pur și simplu o afecțiune, ci dăruirea de sine pentru alții. Aceasta este călătoria vieții noastre prin care trecem de la a fi slujitori la a fi prieteni ai lui Hristos.

Rodul este oferit de viețile trăite pe deplin. Crește în mod natural atunci când rămânem în Hristos și trăim prin viața Lui, așa cum ramurile primesc viață de la viță. Descoperim o bucurie deplină atunci când îmbrățișăm chemarea Evangheliei. Suntem pregătiți pentru aceasta?

Călătorind împreună în lumea de astăzi

Confruntându-se cu provocările actuale și cu propria noastră fragilitate, așa cum am spus mai devreme, unii oameni se simt uneori fără adăpost. Vedem Creația rănită a lui Dumnezeu, din care face parte și familia noastră umană rănită. Suferința poate fi transmisă din generație în generație la popoarele care au fost exploatate și umilite. Cunoaștem familii care sunt dezbinate de conflicte și războaie. Recunoaștem, de asemenea, că uneori, viețile au fost rănite chiar de oamenii care mărturisesc numele lui Hristos în Biserică și, așa cum s-a întâmplat și în comunitatea noastră, la Taizé [19].

Cu toate acestea, nu există oare o chemare la a răspunde acestor provocări împreună? Un proverb african spune: „Ceea ce face ca o călătorie lungă să pară scurtă este a avea tovarăși de drum.” În „Marea migrație” a animalelor sălbatice între Serengeti și Masai Mara, puii trebuie să se bazeze pe forța adulților pentru a traversa râul și a escalada malul. Și pentru noi, de asemenea, există momente în care avem nevoie să fim purtați. Sau să învățăm să acceptăm să fim purtați...

Iar atunci când înfruntăm împreună astfel de provocări, pot apărea experiențe ale frumuseții, de transcendență, care ne ajută să descoperim scânteia care ne face să pornim la drum cu o nouă vitalitate [20].

În ziua învierii, doi dintre prietenii Mântuitorului au întors spatele Ierusalimului, unde fusese ucis (Luca 24,13-35). Dar, în timp ce mergeau, un străin li s-a alăturat. Când, mai târziu, Acesta s-a așezat la masă cu ei, au înțeles că ceea ce trăiau ei, era de fapt prezența lui Iisus Hristos. Străinii ne pot ajuta să discernem prezența lui Hristos și să înțelegem încă o dată că El rămâne cu noi întotdeauna.

„Nu vă temeți”, șoptește El în inimile noastre, „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Conștientizăm oare această promisiune?

Precum aluatul ascuns în făină (Matei 13,33), chiar dacă avem posibilități limitate și poate ne simțim mici, vom îndrăzni oare să pornim din nou la drum, nu singuri, ci împreună cu alții, îmbogățiți reciproc, în timp ce călătorim împreună?

Textul integral în format PDF

[1] Această veghe de rugăciune a avut loc în seara zilei de 30 septembrie 2023. Pentru mai multe informații, a se vedea: www.together2023.net

[2] Fratele Alois, prior al comunității din Taizé de la moartea Fratelui Roger, 16 august 2005, până la 2 decembrie 2023. Cum vom putea exprima recunoștința noastră pentru acești 18 ani de slujitor al comuniunii în obștea noastră, pentru inițiativele sale ecumenice continue și pentru dorința sa de a căuta mereu căi de solidaritate cu persoanele aflate în dificultate?

[3] Care este chemarea pe care Dumnezeu ne-o adresează în fața suferinței provocate de conflictele din Ucraina, Palestina și Israel, Afganistan, Myanmar, Pakistan, Haiti, Nicaragua, Sudan și din atâtea alte locuri din lumea de astăzi?

[4] 28 Decembrie 2023 – 1 ianuarie 2024

[5] Sfântul Benedict de Nursia, (aprox. 480 - aprox. 547) a fost părintele monahismului occidental. Regula scrisă de el a fost adoptată în întreaga Europă pe măsură ce mănăstirile se dezvoltau și a influențat multe reguli monastice ulterioare.

[6] În timpul veghii de rugăciune Together, Papa Francisc a vorbit despre tăcere : „În această seară, noi, creștinii, am tăcut în fața Crucii San Damiano, precum ucenicii care ascultă în fața crucii, tronul și catedra Învățătorului. Tăcerea noastră nu a fost o tăcere goală, ci un moment încărcat de așteptare și de disponibilitate. Într-o lume plină de zgomot, nu mai suntem obișnuiți cu tăcerea, ba chiar uneori ne este greu s-o suportăm, pentru că ne pune în fața lui Dumnezeu și în fața noastră înșine. Și totuși, ea este la baza cuvântului și a vieții. (...) Tăcerea, în comunitatea eclezială, face posibilă comunicarea fraternă”.

[7] În multe culturi, așezarea la picioarele cuiva sau atingerea picioarelor acestuia reprezintă un mod de a-l onora. Ce ar putea însemna pentru noi să ne așezăm la picioarele lui Iisus?

[8] Moartea lui Hristos pe cruce ne arată că Dumnezeu este alături de cei care suferă și niciodată de partea autorilor suferinței. Iisus a plâns la moartea prietenului său Lazăr, iar Învierea Sa ne arată că moartea și suferința nu vor avea niciodată ultimul cuvânt.

[9] Uneori ne confruntăm cu astfel de momente în viața noastră în care nu putem zări niciun obiectiv, din diverse motive. Există momente în care trebuie să acceptăm să ne aflăm într-un deșert spiritual.

[10] A se vedea Matei 11,30. Când inima noastră devine mai blândă, nu este acesta un semn că suntem pe cale cu Domnul? Opusul iubirii nu este mânia, nici măcar ura, ci împietrirea inimii.

[11] Smerenia nu are nimic de-a face cu supunerea sau umilirea. Dimpotrivă, ea necesită o mare putere interioară și nu zdrobește niciodată darurile sau calitățile unei persoane.

[12] „Singurul mod de a ne cunoaște poveștile este ca mai întâi, să cunoașteți oamenii și, mai apoi, aceștia ar putea să vă spună povestea lor. (...) Poveștile, și mai ales cântecele, ne ajută să ne amintim. De aceea spun povești și cânt în limba mea Adnyamathanha, pentru că mă ajută să îmi amintesc cine sunt. Mă ajută să îmi amintesc că sunt făcut după chipul lui Dumnezeu și că Dumnezeu, în calitate de Creator, a creat toate lucrurile. Și îmi amintesc de toate acestea.” Aunty Denise Chapman, Superintendent și Pastor Adnyamathanha al Bisericii Unite (Uniting Church) din Australia de Sud. Din cartea Yarta Wandatha © 2014 Denise Chapman.

[13] A se vedea Pastorul Anne-Laure Danet: „Diviziunile nu sunt același lucru cu diversitatea. Nu diversitatea Bisericilor este cea care este în discuție. Aceasta este normală, chiar necesară, deoarece ține cont de identitățile noastre respective: culturală, istorică, socială, etnică, sexuală, etc. Dacă aceste identități sunt secundare, deoarece în Hristos «nu mai există iudeu nici elin, rob sau liber, parte bărbătească sau parte femeiască» (Galateni 3,28), ele există și în ele se întruchipează existența credincioșilor. Din momentul în care rămân secundare, ele devin bogății prin faptul că permit o anumită porozitate. (...) Departe de a netezi identitățile, ele le întăresc și le rafinează fără a le separa, (...) dar, dimpotrivă, recunoscând în celălalt darurile și acțiunea Duhului Sfânt. Ele fac astfel posibilă făurirea unei identități comune. Acesta este un nou pas în mișcarea ecumenică, care a trecut de la unitatea în diversitate (respingând orice formă de uniformitate) la unitatea în diversitatea reconciliată. (Preluat din „La diversité en Église, de la division à l'enrichissement mutuel” în Contacts, Revue Française de l'Orthodoxie nr. 282 aprilie-iunie 2023).

[14] A se vedea: Sf. Maxim Mărturisitorul; „să arătăm simpatie unii pentru alții și prin smerenie să ne vindecăm unii pe alții.” (The Ascetic Life, 41; trans: Polycarp Sherwood osb, Newman Press 1953). În limba română: Cuvânt ascetic al Sf. Maxim Mărturisitorul, în Filocalia. Vol 2, p. 27-62, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe, 2008.

[15] În timpul veghii de rugăciune ecumenică Together, am invocat Duhul Sfânt folosind vechea rugăciune „Adsumus Sancte Spiritus (Stăm în fața ta, Duhule Sfinte)”, care a fost rostită înaintea ședințelor Sinoadelor Ecumenice încă din cele mai vechi timpuri pentru a cere Duhului Sfânt să arate calea.A se vedea

[16] „Împărăția lui Dumnezeu” nu este obiectul unei viziuni ideale, ci este înrădăcinată în „realitate”. ... O viziune care nu este înrădăcinată în realitatea acestei lumi este o iluzie. O iluzie este creată de incapacitatea sau de refuzul de a înfrunta problemele vieții. Este o evadare pe tărâmul irealului, în afara sferei realului.” Choan-Seng Song, teolog taiwanez, Jesus and the Reign of God (Iisus și Împărăția lui Dumnezeu), Fortress Press, 1993, p. 77.

[17] În Revelațiile sale, pustnica englezoaică din secolul al XIV-lea, Juliana de Norwich, scria: „(Dumnezeu) dorește să știm că ia în seamă nu numai lucrurile nobile și relevante, dar se ocupă și de cele mici și mărunte, de cele joase și simple, la fel precum și de celelalte. La aceasta S-a referit când a spus: «Toate lucrurile vor fi bune»; căci vrea să știm că nici cel mai mic lucru nu va fi uitat...”

[18] „Simțirea prezenței lui Dumnezeu va fi distorsionată dacă nu reușim să vedem realitatea lui Dumnezeu în termenii realității aproapelui nostru. Iar simțul realității aproapelui nostru va fi desfigurat dacă nu este văzut în termenii realității lui Dumnezeu.” Kosuke Koyama, teolog japonez, în Water Buffalo Theology, Orbis Books, 1974, p. 91.

[19] A se vedea „În căutarea adevărului” la. Acceptăm că acesta este un proces de învățare continuă, prin care îi ascultăm pe cei care au fost răniți, le recunoaștem suferința și facem tot ce putem pentru a asigura un mediu sigur pentru toți.

[20] (Fericitul) Sfântul Augustin: „Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, și în urâțenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine! (...) M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta! Confesiuni, 10.27.38. Traducere în limba română: Eugen Munteanu, editura Nemira 2006, p. 228.

Viața interioară și solidaritatea

Kilian — 2023-01-01T10:41:23Z

Unde putem găsi izvorul unei frățietăți universale – care să lege pe toți oamenii și creația? Tradițiile spirituale de pe întreg pământul au oferit diferite răspunsuri în cursul istoriei.

Pentru creștini, este timpul să își aprofundeze credința. Nu să își însușească vreo întâietate sau să pretindă că dețin răspunsuri pentru orice problemă, ci să se alăture mai profund într-o căutare comună acelora care, chiar dacă nu vor neapărat să adopte credința lor, doresc totuși să se implice în rezolvarea problemelor zilelor noastre. Acest mesaj dedicat anului 2023 încearcă să identifice modalități prin care să reînnoim viața creștină în timpurile noastre.

„Rugăciunea și cale dreaptă.” Aceasta a fost intuiția preotului luteran german Dietrich Bonhoeffer [1] în anii teribili ai celui de-al doilea război mondial.1 În timp ce se afla în închisoare, el a reflectat asupra aspectelor esențiale ale vieții creștine. În plină tragedie cauzată de război, el a avut curajul să aibă o atitudine. În întunericul timpului său, el a spus răspicat:

A fi creștini în zilele noastre se limitează la două aspecte: rugăciunea și calea cea dreaptă între oameni. Tot ceea ce gândim, vorbim sau organizăm în viața creștină trebuie să se nască din nou din această rugăciune și cale dreaptă. [2]

Cum putem declina această intuiție în cuvintele zilelor noastre? Fiecare persoană trebuie să își răspundă. La Taizé am spune: aprofundând viața noastră interioară și solidaritatea noastră cu ceilalți sau, cu alte cuvinte, rezidind viața noastră de rugăciune și consolidând prieteniile noastre.

Pentru a descoperi semnele prezenței lui Dumnezeu în viețile noastre, mărturia lui Dietrich Bonhoeffer ne poate ajuta. El era conștient de răul absolut care lucra în zilele lui, însă elanul său interior i-a permis să adopte, precum mulți alții din toate timpurile care s-au confruntat cu situații de violență extremă, o atitudine de nădejde și de încredere deplină în Dumnezeu fără să deznădăjduiască din cauza faptelor oamenilor.

În situația prezentă noi putem alege, la rândul nostru, să sperăm. Avem posibilitatea să privim, chiar dacă prinși în mrejele timpului nostru, spre o lumină care vin de Altundeva. Chiar și atunci când traversăm o perioadă grea, sau când pare că Dumnezeu nu răspunde glasului nostru, o făclie deja strălucește în inimile noastre precum „Luceafărul care va răsări”. (II Petru 1,19)

Frère Alois

A opta pentru încredere

Astăzi, când pe tânăra generație – dar și pe ceilalți – apasă poveri grele, ce ne-ar putea ajuta să ne schimbăm abordarea și să ne revitalizăm creativitatea? Bineînțeles că sunt nenumărate motive pentru a ne înfricoșa profund, ceea ce ne poate influența modul în care percepem lumea sau în care ne percepem pe noi înșine. Unii oameni ajung până la a se interoga în legătura cu realitatea lui Dumnezeu sau cu realitatea prezenței Sale în lume.

Îngrijorarea este o reacție de înțeles. Poate fi folositoare când ajută să vedem și să înțelegem pericolele care ne amenință, lucid și fără naivitate. Să fim deci atenți să nu cedăm în fața fatalismului, cinismului și fricii, care riscă să ne prindă într-o spirală negativă.

Pentru a evita o asemenea înfundătură, Evanghelia ni-L arată pe Hristos, Înaintemergătorul nostru. În viața Sa, Domnul Iisus Hristos a experimentat și bucuria și îngrijorarea. El a fost subiectul unei ostilități crescânde care a condus în cele din urmă la violența extremă a crucii. Dar moartea nu a avut ultimul cuvânt, pentru că Dumnezeu L-a înviat și El este viu în vecii vecilor. Aceasta este noutatea absolută a Evangheliei. Primii ei propovăduitori ne invită să ne asumăm riscul încrederii în acest mesaj nou.

Hristos continuă să pășească alături de umanitatea de astăzi, împărtășind tuturor popoarelor iubirea necondiționată a lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfânt, suflarea lui Dumnezeu, El ne întărește în a lua o atitudine, conferind fiecărei persoane o demnitate fundamentală.

Să nu ne lăsăm ghidați doar de ceea ce vine din afară, dar să primim și acea lumină interioară, acea încredere care poartă numele de credință.

Căutarea reînnoirii prin rugăciune

Pentru a percepe viața, pe ceilalți oameni și lumea într-un mod nou, este nevoie de o inițiativă personală. Aceasta are loc în adâncul ființei noastre, atunci când primim în existența noastră prezența binevoitoare a lui Dumnezeu. Aceasta implică o schimbare interioară a direcției, pe care Evanghelia o numește convertire (pocăință) și care ne determină să primim mângâierea lui Dumnezeu și să creștem mereu în iubire.

Cu toții putem căuta momente și locuri pentru a găsi o asemenea liniște interioară, pentru a facilita un spațiu de ascultare și pentru a descoperi o comuniune cu Dumnezeu. Domnul Iisus i-a invitat deja pe prietenii săi să facă acest lucru: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns” (Matei 6,6).

Astăzi, această invitație pare să fie oarecum împotriva curentului. Traversăm o perioadă în care lucrurile devin tot mai polarizate și în care diviziunile cresc în societățile noastre, uneori chiar și în Biserici și în familii. În acest context, zgomotul și minciunile par să înece așezarea noastră interioară, pentru a cărei maturizarea avem nevoie de timp.

De aceea rugăciunea este cu adevărat esențială: este un izvor de nădejde și o cale spre pace; ne permite să menținem ușa dialogului deschisă, chiar și cu cei care ne contrazic sau care vin din alte orizonturi.

Să mergem împreună cu alții

Pe lângă rugăciunea personală mai este o chemare: să mergem împreună cu alții având ochii ațintiți spre acea frățietate universală ale cărei semne încercăm să le scrutăm. Viața interioară nu este o aspirație izolată; ea crește dintr-o împreună-căutare.

Putem începe deja prin a ajuta unitatea vizibilă a creștinilor să crească! Nu pentru a fi mai puternici în fața unei lumi ostile, desigur, ci pentru a pune în mișcare dinamismul Evangheliei. Nu trebuie să așteptăm uniformizarea tuturor detaliilor teologice pentru a ne ruga împreună.

Când întâlnim creștini de diferite denominații, ne dăm seama de abordări care pot părea – și uneori chiar așa și sunt – incompatibile, cel puțin la nivel conceptual. În loc să le evidențiem, putem să le tratăm altfel: să reîncepem mereu să ne rugăm împreună. O asemenea practică unificatoare va permite poporului lui Dumnezeu să se apropie mai mult de o mărturisire comună a credinței.

Poate că acest lucru ne va permite să aprofundăm și modul de a înțelege Biserica: am putea oare să o considerăm din ce în ce mai mult ca fiind marea familie a celor care, pe urmele lui Hristos, aleg să iubească? Pentru a deveni un ferment de pace, este timpul să nu mai adâncim diviziunile între noi, stăruind pe căi paralele care nu se întâlnesc niciodată!

Această căutare a unității vizibile trebuie să meargă mână în mână cu recunoașterea răului care a fost făcut uneori în Bisericile noastre și cu un angajament ferm de a face schimbările necesare. Mulți oameni și-au văzut încrederea spulberată. Și la Taizé, încrederea unor oameni a fost trădată; suntem foarte conștienți de acest lucru. Încrederea este o realitate fragilă, care trebuie adesea reînnoită și reconstruită, iar acest lucru este posibil doar prin ascultarea celor care au fost răniți. [3]

Lărgind prietenia noastră

Pentru a contribui la crearea unei familii universale, Biserica este invitată să fie un semn al Împărăției lui Dumnezeu care vine și să descoperim care este șoapta Duhului Sfânt pentru noi astăzi. Câteva posibile grăiri ale Duhului Sfânt care trebuie aprofundate cu alții.

Astăzi, pentru mulți oameni, sentimentul de apartenență devine din ce în ce mai esențial în definirea identității lor. Această apartenență se poate dezvolta, totuși, nu în opoziție și în conflict cu ceilalți, ci prin respect și întâlnire. Da, haideți să căutăm partea de adevăr care este acolo în celălalt – care ne va ajuta să creștem.

Un loc al respectului reciproc poate fi dialogul dintre credincioșii diferitelor religii. În acest dialog, deschiderea față de ceilalți este posibilă atunci când noi înșine suntem bine înrădăcinați în propria tradiție religioasă, asemenea unui copac care are nevoie de rădăcini adânci pentru a dezvolta ramuri larg deschise. O prietenie autentică este totuși posibilă, chiar dacă ea include o anumită neîmplinire datorată faptului că ceilalți nu pot împărtăși convingerile noastre cele mai profunde.

Mulți oameni au experimentat în mod dureros cât de profund rasismul sau orice altă formă de discriminare cântăresc în relațiile inter-personale și în atâtea societăți din lume. Să căutăm împreună tot ceea ce ne poate fi de folos pentru a ne schimbăm modul de a-i vedea pe ceilalți, de exemplu, ascultându-i pe cei care și-au părăsit țara de origine. Să acceptăm partea de alteritate care face ca fiecare întâlnire să fie o îmbogățire.

Ascultăm oare suficient de mult strigătul pământului? Atât de des, activitățile noastre umane și neglijența noastră dăunează minunatei noastre planete, după cum ne amintesc dezastrele ecologice și fenomenele climatice extreme care s-au înmulțit în ultima vreme. Este urgent să ne amintim de responsabilitatea încredințată de Dumnezeu umanității. Sunt necesare decizii politice și economice. Dar cu toții ne putem simplifica stilul de viață și ne putem reînnoi sentimentul de minunare față de frumusețea creației.

În contextul războiului care face ravagii în Ucraina și în atâtea alte locuri din lume, unora le este foarte greu să se roage, ca și cum Dumnezeu ar fi absent sau tăcut în fața răului. Și totuși, rugăciunea pentru pace ne trezește simțul responsabilității și solidaritatea cu toți cei care suferă teribil din cauza tragediei războiului. Nu este vorba de a cere o pace facilă, care să acorde victoria agresorului, ci o pace adevărată și exigentă care, pentru a fi durabilă, trebuie să se bazeze pe dreptate și adevăr. Da, rugăciunea pentru pace este mai urgentă ca niciodată.

Pentru aceia dintre noi care suntem credincioși, încrederea în Dumnezeu ne poate oferi o speranță care este mai puternică decât teama de viitor. Nu o credință naivă, ci convingerea, ancorată în inimile noastre, că Dumnezeu este la cârma creației Sale și ne cheamă să luăm parte la rândul nostru, asumându-ne responsabilitatea pentru noi înșine... și pentru generația viitoare.

Când pacea pare un ideal inaccesibil și când violența sfâșie familia națiunilor, când primejdii de tot felul ne neliniștesc, să ne amintim: prin solidaritate cu aproapele ca și printr-o prietenie care caută să crească mereu, Hristos vine chiar și în întâmpinarea unei vieți interiorare uneori deficitare. Hristos ne schimbă perspectiva, conducându-ne într-o lume mai amplă și îndemnându-ne totodată să facem pași neașteptați înainte. Îl vom întâmpina?

Mesajul în format PDF

[1] Activ în rezistența împotriva lui Hitler și parte fracțiunii Bisericii care încă se împotrivea lui Hitler, Dietrich Bonhoeffer (1906-1945) a fost închis în anul 1943 și executat în anul 1945. Scrierile lui, în mod particular scrisorile și reflecțiile sale scrise în timpul prizonieratului, continuă să inspire până astăzi.

[2] „Reflecții despre ziua botezului lui D.W.R. Bethge” (mai 1944), în Widerstand und Ergebung, DBW Band 8, p. 435f.

[3] Pe această temă, a se vedea mesajul fratelui Alois "În Biserică i la Taizé, munca de scoatere la iveală a adevărului trebuie să continue", publicat cu ocazia întâlnirii europene de la Rostock i care poate fi accesat pe internet la www.taize.fr/protection.

Să devenim creatori ai unității

Kilian — 2021-12-25T14:10:33Z

Să ajutăm unitatea să crească, să creăm legături între oameni: aceasta este una dintre cele mai mari provocări ale timpului nostru.

Timpurile pe care le trăim sunt caracterizate de evoluții contradictorii.

Pe de o parte, omenirea devine din ce în ce mai conștientă de cât de interconectată și legată este de întreaga creație. Pandemia ne-a făcut să ne dăm seama încă o dată că suntem o singură familie umană; trecem prin greutăți împreună și nu le putem depăși decât împreună.

Pe de altă parte, lumea devine din ce în ce mai polarizată din punct de vedere social, politic și etic. Acest lucru duce la noi rupturi în societăți, între țări și chiar în cadrul familiilor. Creștinii nu sunt scutiți de aceste antagonisme. Între Biserici, și chiar în interiorul lor, neînțelegerile se înăspresc și se transformă în diviziuni, chiar acum, când mărturia noastră pentru pace, în toată diversitatea noastră, ar ﬁ absolut vitală.

Astăzi, în unele țări, aceste antagonisme sunt însoțite de o imensă pierdere de încredere în comunitățile creștine, cauzată de ieșirea la iveală a agresiunilor sexuale și abuzurilor spirituale comise în sânul acestor comunități. Mulți oameni și-au văzut încrederea trădată. La Taizé, ca și în alte părți, în ultimii ani am întreprins un proces de cernere a adevărului cu privire la aceste chestiuni grave. Și dorim să facem tot ce putem pentru ca Taizé să ﬁe un loc sigur pentru ﬁecare persoană.

Biserica este chemată să ﬁe un loc de prietenie pentru toată lumea. În acest scop, astăzi este necesară o convertire radicală, din ﬁdelitate față de mesajul Evangheliei. Hristos, prin iubirea Sa care a mers până la dăruirea de Sine, a deschis un nou izvor din care ne putem lua puterea de a alege o viață de frățietate, de a promova demnitatea ﬁecărei ﬁințe umane și de a avea grijă de creație. Hristos ne cere să ﬁm, prin comuniunea noastră frățească, semnul venirii Sale pentru a uni toate ﬁințele umane în iubirea lui Dumnezeu.

Aș dori ca aceste propuneri pentru 2022 să ne invite să ne întrebăm: ce rol putem juca pentru a contribui la intensiﬁcarea unității în familia umană, în cadrul întregii creații, cu aproapele nostru, în Bisericile și comunitățile noastre, și chiar în propriile noastre inimi?

fr. Alois

Fiecare dintre cele șase propuneri este urmată de un text care să ne ajute să aprofundăm reflecția. Aceste scurte citate vor ﬁ explorate mai departe în articolele de pe site-ul nostru, în podcast-uri și prin atelierele oferite la Taizé.

Referințele biblice și comentariile biblice vor ﬁ publicate online pentru ﬁecare dintre aceste șase propuneri, iar textele introducerilor biblice de la Taizé se vor baza pe acestea. A se vedea www.taize.fr/bible

Prima propunere | Bucuria de a primi

Cu toții putem contribui la un viitor de pace și unitate în familia umană. Acest lucru începe cu relațiile pe care le construim între noi. Trebuie să avem grijă unii de alții, de familiile noastre, de rudele și de prietenii noștri, mai ales în clipe de încercare.

Unitatea familiei umane crește, de asemenea, de ﬁecare dată când ne deschidem față de cei care provin din medii diferite de ale noastre. Putem să ne adresăm celorlalți mai des, inclusiv celor pe care nu i-am aborda în mod spontan? Deseori vom ﬁ surprinși să primim de la ei ceea ce nu ne-am ﬁ putut imagina vreodată.

Dacă nu ne lăsăm paralizați de ezitările sau de temerile noastre, ne va ﬁ dăruită bucuria de a primi. În relația cu ceilalți ne găsim propria identitate, iar aceștia ne pot ajuta chiar să ieșim din momentele de tristețe interioară și să dăm un sens existenței noastre.

Într-una dintre parabolele spuse de către Domnul Iisus Hristos, o persoană rănită este ajutată de un străin care trecea ocazional pe acolo. Prin gestul său, acel om a riscat să treacă dincolo de barierele etnice, politice și religioase. Nu cumva acel act spontan prin care a devenit aproapele celui rănit a dat sens vieții sale în acea zi? Și astăzi, ne amintim și ne inspiră această ﬁgură a „bunului Samaritean" (Luca 10,29-37).

„Una din zicerile din țara noastră este Ubuntu - esența ﬁinței umane. Ubuntu vorbește în special despre faptul că nu poți exista ca ﬁință umană în izolare. Vorbește despre interconectarea noastră. Ne privim mult prea des doar ca doar indivizi, separați unii de alții, când de fapt suntem legați unii de alții, iar ceea ce facem afectează întreaga lume.” – Din cuvintele fostului arhiepiscop Anglican Desmond Tutu, o ﬁgură militantă pentru reconciliere în Africa de Sud care luptă împotriva apartheidului

A doua propunere | Încurajarea Dialogului

Pentru ca unitatea să crească, trebuie mai întâi de toate să creăm legături de încredere. Din păcate, mult prea des relațiile umane sunt periclitate de neîncredere. Violența verbală este din ce în ce mai frecventă în dezbaterile publice și în mediile sociale, iar oamenii sunt manipulați de frică. Cum ar trebui să reacționăm la astfel de abuzuri?

Putem alege să ascultăm și să intrăm în dialog. Acest lucru nu înseamnă să îi spunem celeilalte persoane că îi împărtășim opinia, dacă nu este cazul, ci să facem tot ce putem pentru a continua o conversație cu cei care gândesc diferit de noi. Să încercăm însă să facem tot ce ne stă în putință pentru a evita o întrerupere a dialogului.

Să ne hotărâm să nu etichetăm niciodată pe nimeni și niciodată să nu emitem prejudecăți. Nimeni nu ar trebui să ﬁe redus la o anumită acțiune sau opinie. Iar un dezacord, chiar și unul radical, poate ﬁ exprimat fără agresivitate, deși trebuie să recunoaștem că, uneori, în fața unor nedreptăți, furia trebuie exprimată.

Există reflexe identitare care agravează diviziunile din societățile noastre, iar acest lucru este valabil și în comunitățile creștine. În loc să ne deﬁnim pe noi înșine în opoziție cu ceilalți, am putea oare să dezvoltăm o identitate și un sentiment de apartenență care să nu excludă deschiderea către ceilalți?

„Cea mai autentică și mai intimă prietenie poate exista între oameni care gândesc diferit despre chestiuni esențiale. Acest lucru implică în mod natural și un aspect de tristețe, dar îl face pe prietenul nostru și mai drag pentru noi.” – spunea ﬁlosoful francez Jacques Maritain în 1970

A treia propunere | Suntem cu toții frați și surori

Pentru ca unitatea să crească trebuie să refuzăm inegalitățile sociale. Unele polarizări își au rădăcinile în excluderea suferită sau resimțită de atât de mulți oameni sau chiar de popoare întregi.

Împreună cu creștinii din toate Bisericile, cu credincioșii de diferite religii, cu femeile și bărbații de bunăvoință care nu cred în Dumnezeu, putem ﬁ solidari cu persoanele aflate în situații precare, cu cei excluși, cu migranții al căror drum în viață a fost marcat de mari suferințe.

Punerea în practică a unei vieți de frățietate începe chiar la ușa noastră. Haideți să depășim ceea ce ne desparte, lăsând să se nască relații de prietenie. Și vom vedea cum inimile noastre se vor deschide, se vor mări și vor deveni mai umane. Suntem oare suﬁcient de conștienți de faptul că modul nostru personal de viață poate avea un impact la celălalt capăt al lumii?

Pentru credincioși, practicarea frățietății este inseparabilă de credință. Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Întrucât ați făcut unuia dintr-aceşti frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25,40). Venind în lume, Iisus Hristos s-a unit cu ﬁecare om. Ne apropiem de El atunci când mergem la cei care sunt răniți de viață; ei ne aduc într-o relație mai profundă cu El.

„Cea mai mare provocare a momentului este realizarea unei revoluții a inimii, o revoluție care trebuie să înceapă cu ﬁecare dintre noi. Când începem să ocupăm locurile cele mai de jos, să spălăm picioarele altora, să ne iubim frații și surorile cu acea iubire arzătoare, cu acea pasiune care a dus la cruce, atunci putem spune cu adevărat: «Acum am început».” – Cuvintele jurnalistului american Dorothy Day, aflată în prima linie a luptei pentru drepturile omului, în 1963

A patra propunere | Solidaritate cu întreaga creație

Astăzi, vedem mai clar unitatea creației. Interdependența tuturor ﬁințelor vii ne face să ne dăm seama că suntem, într-un anumit sens, înfrățiți cu toate ﬁințele. Pentru credincioși, minunata noastră planetă este un dar pe care Dumnezeu ni l-a încredințat și pe care trebuie să îl transmitem generației următoare.

Vedem astăzi cât de mult este slăbită planeta din cauza activității umane. În ultima vreme, dezastrele ecologice și fenomenele climatice extreme au afectat numeroase părți ale lumii. Din ce în ce mai mulți oameni vor ﬁ forțați de aceste crize să își părăsească pământurile natale, care au devenit nelocuibile. De zeci de ani, numeroase studii de cercetare ne avertizează cu privire la distrugerea biodiversității.

În fața acestor urgențe ecologice, răspunsurile politice, inovațiile științiﬁce și alegerile sociale sunt cruciale. Mulți tineri își asumă angajamente curajoase, cu toate că unii dintre ei sunt bântuiți de frustrare și furie – ceea ce este de înțeles.

Să nu ne descurajăm văzând toate acestea! Foarte des un proces de transformare începe de la „aproape nimic”. Pentru credincioși, credința în Dumnezeu stimulează un angajament și o încredere în capacitatea ﬁințelor umane de a răspunde la aceste crize. Am putea să ne întrebăm cu toții: ce pas concret, oricât de umil ar ﬁ el, pot face în viitorul apropiat pentru a începe sau pentru a aprofunda o convertire ecologică?

„Fiecare dintre noi - oricine și oriunde ne-am afla - poate juca un rol în schimbarea răspunsului nostru colectiv la amenințarea fără precedent a schimbărilor climatice și a degradării mediului. Grija pentru creația lui Dumnezeu este o misiune spirituală care necesită un răspuns de asumare a responsabilității. Acesta este un moment critic. Viitorul copiilor noștri și viitorul casei noastre comune depind de acesta.” – Declarația comună a Papei Francisc, a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și a Arhiepiscopului de Canterbury Justin Welby, 1 septembrie 2021

A cincea propunere | Pasiune pentru unitatea creștinilor

Căutarea unității este o provocare majoră pentru creștini. Cum putem ﬁ un ferment al frățietății și în același timp să menținem totuși diviziunile? În Hristos găsim un singur izvor al unității (Ioan 17,20-21; Efeseni 2,14). Dându-Și viața pe Cruce, El a parcurs toți pașii unei iubiri care distruge ura și barierele dintre oameni.

Astfel, Evanghelia ne cheamă să depășim diviziunile și să mărturisim că unitatea este posibilă într-o mare diversitate. Nu este oare aceasta o contribuție prioritară pe care creștinii sunt invitați să o aducă la frățietatea familiei umane? O astfel de mărturie vorbește mai mult decât cuvintele.

Evanghelia ne îndeamnă să cultivăm arta de a crea unitate. Putem cu toții să construim unitatea, construind relații de ascultare a celuilalt și de prietenie oriunde ne-am afla.

În dialogul dintre confesiunile creștine, diferențele care există încă trebuie luate în serios, iar cercetarea teologică este indispensabilă. Dar dialogurile singure nu duc la o unitate vizibilă.

Pentru a face pași concreți pe această cale, să ne întâlnim mai des, cei botezați din diferite Biserici, într-o rugăciune comună centrată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Cine știe, Duhul Sfânt ne-ar putea surprinde. Vom descoperi că Iisus este Cel care ne aduce împreună și că iubirea lui Hristos poate străluci mult mai clar atunci când recunoaștem cu umilință ceea ce ne lipsește și când ne deschidem către ceea ce putem primi de la ceilalți.

„Este vorba despre a accepta să dăm și să primim unii de la alții, fără să cădem în relativism dogmatic, ci să ajungem să înțelegem că elementele esențiale ale credinței apostolice pot ﬁ exprimate pe linii diferite, dar convergente. Iar pentru restul, să sperăm și să așteptăm o nouă revărsare a Duhului, gata să o primim.” – Din cuvintele teologul ortodox Elisabeth Behr-Sigel, 1986

A șasea propunere | Să-I permitem lui Dumnezeu să ne unească inimile

Pentru a intensiﬁca unitatea este nevoie de un angajament al întregii noastre ﬁințe, care începe chiar în inima noastre. Prin cuvintele unui psalm străvechi, rugăciunea noastră se îndreaptă către Dumnezeu: „Lăuda‐Te‐voi, Doamne, Dumnezeul meu, dintr-o inimă neîmpărțită și voi slăvi numele Tău în veac.” (Psalm 85/86,11)

Pentru a ne îndrepta spre o astfel de unitate interioară, nu trebuie oare ca din când în când să facem ordine printre dorințele noastre și să acceptăm că nu putem face de toate sau experimenta totul? Când în fața noastră se deschid multe oportunități, să încercăm să discernem care sunt cele care conduc cel mai mult la pace, lumină și fericire.

Există în noi o sete profundă de comuniune și de unitate care vine de la Dumnezeu, și pe care o putem exprima în rugăciune. Chiar și cu foarte puține cuvinte, a rămâne în tăcere în fața lui Dumnezeu ne ajută să căutăm sensul vieții și ne reînnoiește disponibilitatea de a lăsa Duhul Sfânt să lucreze în noi.

Pentru a găsi unitatea inimii, există întotdeauna o cale: să ne îndreptăm privirea spre Iisus Hristos, să învățăm a-L cunoaște mai bine încredințându-i bucuriile și durerile noastre. Chiar și în mijlocul diﬁcultăților, având puține certitudini în privința viitorului, putem să ne continuăm pas cu pas drumul, cu convingerea că, prin Duhul Sfânt, Hristos Cel Înviat ne însoțește mereu.

„A intra în tăcere înseamnă a-L asculta pe Dumnezeu; înseamnă a îndepărta tot ceea ce ne împiedică de la a-L asculta sau a-L auzi pe Dumnezeu; înseamnă să-L ascultăm pe Dumnezeu oriunde își exprimă voința, în rugăciune sau în afara ei. Avem nevoie de tăcere pentru a face voia lui Dumnezeu, o liniște prelungită de acea altă dispoziție a noastră pe care o nesocotim atât de mult... sau o disprețuim din ignoranță: amintirea. Trebuie să „culegem” urmele, indiciile, invitațiile, poruncile voinței lui Dumnezeu, așa cum fermierul își adună recolta în hambar, așa cum omul de știință adună roadele unui experiment.” – De la scriitoarea și asistenta socială franceză Madeleine Delbrêl, 1968

Broșură PDF

Momentele de rugăciune transmise on-line de la Taizé

Kilian — 2021-06-08T12:43:00Z

În fiecare sâmbătă seara

Puteți urmări pe videoclip live pe canalul YouTube rugăciunea de seară din Taizé la orele 21:30 (EEST | UTC+3).

Rânduiala de rugăciune — 09/08/2025

Cântec	Alleluia (94)
Psalm 23	Alleluia 22 (77)
Citire biblică	Psalm 27:4
Cântec	Atme in uns (158)
— Moment de liniște —
Rugăciuni de mijlocire	Kyrie 9 (83)
Cântec	In te confido (46)
Binecuvântare
Cântec	Laudate Dominum (10)
Citirea Evangheliei	John 20:19-23
Cântece	Az egek és a földek (118)
	Ô toi, l'au-delà de tout (149)

Cântecele din Taizé are dreptul de autor Copyright © Ateliers et Presses de Taizé.
Numerele cântecelor se referă la numerotarea din cartea de cântece Taizé din 2025-2026.
Cântecele se pot găsi de asemenea în această pagină.

În fiecare zi

Puteți urmări audio live rugăciunea de seară din Taizé de la Biserica Reconcilierii de luni până duminică la orele 21:30 (EEST | UTC+3). Interfața este disponibilă mai jos.

Momentele de rugăciune transmise on-line de la Taizé

Rugăciuni arhivate

Vom publica aici înregistrările audio a ultimelor două rugăciuni pentru a permite celor care doresc să reasculte rugăciunile.

2022-02-28 20:30

Your browser does not support the audio element.

2022-02-27 20:30

Your browser does not support the audio element.

Tipicul rugăciunilor

O rubrică de pe site-ul nostru este menită să vă ajute să deprindeți cântecele Taizé pe diferite voci.

Rugăciunea de seară

Cântec
Psalm
Citire biblică
Cântec
Moment de liniște
Rugăciuni de mijlocire
Cântec
Binecuvântare
Cântece

Sperând la timp potrivit și la timp nepotrivit

Kilian — 2020-12-21T11:10:49Z

Un mesaj pentru 2021

Umanitatea este capabilă să meargă mai departe datorită multitudinii de femei și bărbați care se sacrifică fără a ține cont de costuri, chiar și în aceste timpuri tulburi, nesigure.

În decursul ultimelor luni, mulți tineri și-au împărtășit cu noi îngrijorările despre viitor: ce speranță ne poate îndruma, în ce putem avea încredere și pe ce ne putem bază când totul este atât de instabil? Și o întrebare și mai profundă: pentru ce scop merită să trăim? Alte voci se ridică și spun: trebuie să ne ferim să devenim dezamagiți și să continuăm să fim atenți la semne ale speranței. (1)

(1) Pentru a răspunde acestui mesaj pentru 2021, îi invităm pe tinerii cu vârsta între 15 și 35 de ani să ilustreze mesajul cu exemple concrete. Ce inițiative sau oameni reprezintă un semn al speranței pentru mine? În timpul următoarelor luni, aceste răspunsuri vor fi publicate în diferite formate: texte, videouri, podcasturi… Scrieți-ne la adresa solidarity taize.fr.

Să fim atenți la semne ale speranței

În situația actuală, marcată de pandemie, suntem martori la o precauție crescândă în diferite părți ale lumii. Decizii politice curajoase sunt necesare, dar și solidaritatea și prietenia socială pe care le putem trăi sunt la fel de indispensabile. Mulți oameni sunt gata și dispuși să îi ajute pe alții. Generozitatea lor ne amintește faptul că întrajutorarea reciprocă deschide o cale către viitor.

Și atât de mulți tineri își dedică energia salvării casei noastre comune, planeta noastră! Inițiative apar peste tot: fără a ne oferi toate răspunsurile la urgențele climatice, ele ne permit să ne îndreptăm deja către o viață mai respectuasă față de mediul înconjurător. (2) Pentru cei credincioși, planeta este un dar pe care Dumnezeu ni l-a dat în grijă.

Oamenii au devenit mai conștienți de structuri ale nedreptății, uneori moștenite din trecut. Și, din păcate, puterea nu a fost mereu exercitată spre binele tuturor. În fața unor astfel de abuzuri, frustrarea și furia sunt de înțeles. Cine va avea curajul necesar să devină făuritori de dreptate și pace dincolo de divergențele care ne separă societățile?

(2) În lupta împotriva schimbărilor climatice și pentru reducerea emisiilor de carbon, vom putea noi să ne punem sub semnul întrebării obiceiurile și acțiunile, ca să schimbăm ce încă mai poate fi schimbat? Comunitățile creștine se implică în acest efort: inițiative ecumenice, precum rețeaua „Green Churches” („Bisericile verzi”), există în diferite țări ale lumii.

Încă din 1989, Bisericile din Europa, care s-au reunit la Basel, au îndemnat oamenii să „adopte un stil de viață cât mai prietenos posibil cu mediul: asta înseamnă, printre altele, să reducem consumul de energie, să folosim transportul în comun și să limităm producerea deșeurilor.”

La Taizé, noi ne continuăm eforturile către tranziția ecologică. Pentru a ne ajuta în acest scop, vă așteptăm propunerile (www.taize.fr/eco).

Trăind frățietatea

Da, în mijlocul realităților dificile din prezent, putem zări motive de speranță și chiar, uneori, mai putem spera când nu mai e nimic de sperat. Pentru asta, avem nevoie să ne apropiem de cei care au făcut alte alegeri – de creștinii aparținând altor confesiuni sau de credincioșii altor religii și de agnostici sau atei care sunt, de asemenea, dedicați fraternității și împărtășire.

Bucuria este reînnoită atunci când trăim ca frați și surori, când rămânem alături de cei mai năpăstuiți: cei fără adăpost, bărbați și femei care sunt în vârstă, bolnavi sau singuri, copii aflați în dificultate, persoane cu dizabilități, migranți… Circumstanțele vieții ne pot face pe toți vulnerabili. Iar pandemia scoate la suprafață toate slăbiciunile umanității noastre.

Avem nevoie unul de altul mai mult ca oricând. Papa Francisc ne reamintește cu putere de acest fapt în scrisoarea sa enciclică, Fratelli tutti: „Nimeni nu se mântuiește singur.” Și el mai adaugă faptul că nu ne putem găsi adevărata identitate „fără a fi sincer deschiși universalului, fără a ne simți provocați de lucrurile care se petrec în lume, fără deschiderea de a fi îmbogățiți de alte culturi, și fără solidaritate și îngrijorare față de tragediile care îi afectează pe ceilalți.” (§32 și §146).

În relațiile atât dintre oameni, cât și dintre popoare, haideți să facem tot ce putem pentru a ne îndrepta de la competiție la cooperare. Haideți să susținem organismele sau asociațiile care promovează cooperarea și solidaritatea, fie pe plan local, național sau internațional.

Credința – a crede într-o prezență

La Taizé, am observat că tinerii reflectează într-un mod nou asupra credinței în Dumnezeu, pentru a rămâne pe cale. Ce înseamnă să crezi? Și dacă Dumnezeu există, este El activ în instorie, în viețile noastre?

În fața acestor întrebări, este necesar să evităm să Îl reducem pe Dumnezeu la nivelul concepțiilor noastre. Dumnezeu este infinit mai mare decât tot ce ne putem imagina. Noi suntem doar căutători însetați de iubire și adevăr. Oriunde ne-am afla pe calea pelerinajului nostru interior, toți uneori înaintăm bâjbâind. Dar, ca „pelerini ai încrederii”, putem merge împreună pe cale, împărtășindu-ne căutările – atât întrebările, cât și convingerile.

„Credința este simpla încredere în Dumnezeu, o însuflețirea a încrederii repetate de mii de ori în timpul vieții noastre… chiar dacă în fiecare dintre noi poate sălășlui și îndoiala”, spunea Fratele Roger.

Oare credința nu înseamnă, în primul rând, să te încrezi într-o prezență care sălășluiește și în adâncul ființei noastre, și în întregul univers, o prezență care este insesizabilă și, totuși, reală? O prezență care nu se impune, ci pe care o putem primi cu bucurie, reînnoită, în fiecare moment, în liniște, ca pe o suflare. O prezență grijulie care este mereu acolo, în ciuda îndoielilor noastre sau a faptului că avem impresia că înțelegem prea puțin cine este Dumnezeu.

Zărind un nou cer

O prezență grijulie: cum luminează Evanghelia asupra acestui mister?

Iisus a trăit prin această prezență grijulie până în ultima clipă; El era mereu atent la ea. Această prezență a fost o lumină interioară pentru El, suflarea lui Dumnezeu, inspirația Sfântului Duh...

Din adâncurile suferinței și a singurătății totale, când murea pe Cruce, când totul părea fără sens, El și-a dat frâu liber sentimentului de abandon printr-un strigăt, dar vorbind tot cu Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Trădat, torturat, condamnat la moarte, Hristos a adus iubire în întunericul cel mai adânc. Iar acea iubire s-a dovedit a fi mai puternică decât răul. Mai întâi Maria Magdalena, iar mai apoi Apostolii, au dat vestea neașteptată, de necrezut: El trăiește. Iubirea lui Dumnezeu a învins ura și moartea.

Cuprinși de această veste, primii creștini au fost copleșiți și au fost martori la ea: Hristos este viu lângă Dumnezeu. Hristos umple universul cu Duhul Sfânt și este și prezent în fiecare om. Hristos este solidar cu cei săraci și le va face dreptate; El este împlinirea istoriei și a creației; El ne va primi după moarte în deplinătatea bucuriei.

Dincolo de violența umană, dincolo de dezastrele naturale și de boală, un nou cer este deschis. Îl vom putea noi zări?

Să ne schimbăm percepția

Din aceste ceruri deschise de Învierea lui Hristos, o lumină ne pătrunde existența. Iar și iar, ea împrăștie umbrele fricii și face un izvor de apă vie să apară; datorită ei bucuria preamăririi izvorăște.

Astfel că putem simți, în secret, ca un fel de atracție misterioasă, că Hristos continuă să aducă la un loc pe toți oamenii și întregul univers în dragostea lui Dumnezeu, până la sfârșitul veacurilor. El ne face părtași misiunii Lui.

Hristos ne aduce împreună în Biserică. Acest fapt ne cere să lărgim prietenia noastră, pentru a primi pe toată lumea. Hristos ne cere să ne iubim până și dușmanii; iar pacea Lui împacă până și popoarele învrăjbite. (3)

(3) În aceste timpuri de restriște ale pandemiei, Biserica poate continua să propovăduiască comuniunea în marea familie umană. Iată aici trei sugestii, printre altele:

Pentru a ne face societățile mai umane, avem nevoie să ne ascultăm unii pe alții într-un fel care ocolește contrazicerile și care ne învață să mergem împreună cu diferențele noastre. Biserica este chemată să caute dialogul, să iasă în întâmpinarea tuturor. Oare cei care trăiesc în afara oricărei comunități creștine ar fi pregătiți să intre în dialog cu Biserica?

Confruntați cu sosirea atât de multor migranți și refugiați, să primim o persoană sau o familie exilată ar putea da un suflu nou parohiilor sau comunităților noastre. Persoanele care nu frecventează Biserica sunt deseori gata să participe la astfel de acțiuni. Noi, la Taizé, trăim de câțiva ani această experiență, primind și găzduind migranți din mai multe țări și locuitori din zona noastră apropiată.

A fi o comunitate primitoare înseamnă a asculta pe cei care sunt cei mai vulnerabili. În multe locuri, Bisericile au nevoie să facă progrese pentru a putea proteja integritatea tuturor. Uneori, în sânul Bisericilor s-au creat structuri de putere care au dus la suferințe fizice, psihologice și spirituale. În Taizé, și noi continuăm să lucrăm cu adevărat pentru această cauză (www.taize.fr/protection).

Haideți să-L lăsăm pe Hristos să ne schimbe perspectiva: prin El vedem mai limpede demintatea fiecărei ființe umane și frumunețea creației. Departe de a fi o încredere naivă, speranța îzvorăște iar și iar, pentru că își are rădăcinile în Hristos. O bucurie senină ne umple, iar cu ea, avem curajul de a ne asuma responsabilitățile pe care Dumnezeu ni le dă pe acest pământ.

Cu fiecare dintre voi care vrea să reflecteze asupra acestui mesaj, eu sunt în comuniune prin rugăciune.

Frère Alois

Iisuse Hristoase, Te lăudăm pentru bunătatea și simplitatea Ta. Prin smerenia Ta, lumina Lui Dumnezeu a strălucit pe parcursul întregii Tale vieți. Această lumină strălucește astăzi și în inimile noastre. Ea ne poate vindeca rănile și chiar ne transformă slăbiciunile și nesiguranțele în izvoare ale vieții, în energie creativă, în darul încrederii. Răsfrângând lumina Lui Dumnezeu asupra noastră, ne ajuți să sperăm la timp potrivit și la timp nepotrivit.

Câteva texte biblice care să vă însoțească în reflectare

„Și a zis Maria: […] Coborât-a pe cei puternici de pe scaune și a înălțat pe cei smeriți, […] pe cei bogați i-a scos afară deșerți.” (Citiți Evanghelia după Luca 1:46-56)

Maria, Maica lui Hristos, putea să unească dragostea și tandrețea cu nădejdea puternică în schimbări radicale.

Iisus a zis: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.” (Citiți Evanghelia după Ioan 14:15-31)

Hristos nu ne-a lăsat singuri. Înainte de a muri, i-a asigurat pe Apostoli de prezența Lui permanentă, prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt trăiește în noi, ne mângâie, ne sprijină și ne inspiră să trăim ca și credincioși ai lui Hristos în fiecare zi.

Să se veselească cerurile și să se bucure pământul, să se zguduie marea și toate cele ce sunt întru ea; să se bucure câmpiile și toate cele ce sunt pe ele. Atunci se vor bucura toți copacii pădurii, de fața Domnului, că vine, vine să judece pământul. (Citiți Psalmul 95)

Mulți psalmi ne cheamă să-L lăudăm pe Dumnezeu. Ființele umane nu sunt singurele care Îi aduc laudă lui Dumnezeu, ci întreaga creație participă. Noi nu protejăm creația doar pentru că avem nevoie de ea ca să existăm, ci pentru că noi suntem parte a ei și pentru că frumusețea planului lui Dumnezeu se răsfrânge asupra înrtegii făpturi.

Sperând la timp potrivit și la timp nepotrivit — în format PDF

Speranța vindecării (Luca 13, 10-13)

Kilian — 2020-05-19T07:37:50Z

Sora Lorella, din comunitatea Surorilor Sf. Andrei ne vorbește despre pasajul din Luca 13, 10-13, în care Iisus vindecă o femeie infirmă.

Într-o [zi de] sâmbătă, [Iisus] învăța într-una din sinagogi. Și iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputință și care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o și i-a zis: “Femeie, ești dezlegată de neputința ta.” Și Și-a pus mâinile asupra ei, și ea îndată s-a îndreptat și slăvea pe Dumnezeu. (Luca 13, 10-13)

Textul este mai lung decât acest fragment. Dacă doriți, puteți citi până la versetul 17 și acolo veți vedea o discuție între Iisus și liderii Sinagogii. Dar astăzi mă voi concentra pe prima parte a textului, pe întâlnirea dintre Iisus și femeie. Este o zi de Sabbath. Iisus participă regulat la serviciul religios în Sinagogă și adesea este invitat să învețe lumea. În Sinagogă este multă lume, iar printre ei, poate mai în spate, se află o femeie. Textul ne spună că este infirmă de 18 ani. A avut un Spirit de slăbiciune timp de 18 ani. Putem considera că era vorba de jumătate de viață, într-o epocă unde speranța de viață era scurtă. Ceea ce e destul de mult. Putem încerca să ne imaginăm ce înseamnă asta pentru ea. Era adusă de spate, unele traduceri spun “îndoită”. Sentimentul utilității îi este redus și își poate vedea doar picioarele. În aceste condiții, putem presupune că îi era greu să umble și relațiile cu ceilalți erau îngreunate deasemenea. Este silită să își petreacă viața privind în jos către pământ și nu în sus, spre cer. Nu poate privi oamenii în ochi. Cumva, această slăbiciune a închis-o în sinea ei. Uneori ne simțim și noi așa în viața noastră. Avem impresia că ne aflăm într-o situație fără scăpare, unde ne simțim blocați, unde nu putem vedea mai mult decât propriile picioare.

Însă cu toate astea, cu boala sa de care probabil îi e rușine, femeia este acolo, în Sinagogă, să se roage. Și i se întâmplă ceva neașteptat. Iisus o vede. Femeia nu poate privi bine în jur, poate doar auzi ce se spune. Și, poate era acolo, dar fără nici o speranță de schimbare în viața ei. Dar Iisus o observă. Nu doar că se uită la ea, ci o vede dintre toți ceilalți oameni care se aflau acolo. Iisus se oprește din a învăța, își îndreaptă toată atenția spre ea și o cheamă în față. O va întâlni personal. Într-un fel, o invită să iasă din mulțime, să vină la lumină. Să iasă din locul în care se ascundea. Să vină la El. Când Iisus îi vorbește îi spune: “Femeie!”. Nu-i spune: “Hei! Tu, de acolo! Cea aplecată de spate!” sau “Infirma de acolo, vino!” Iisus nu o definește prin boala ei. Nu o reduce la slăbiciunea sa. El poate să vadă în ea mult mai mult decât pot vedea ceilalți. Adevărata ei identitate. Întreaga ei ființă. Esența ei. Și o numește: “Femeie!”. Cu acest cuvânt, Iisus îi redă demnitatea. Pentru că este o femeie și a fost dintotdeauna, chiar în ciuda bolii ei. “Ești dezlegată!”. Iisus nu spune “vindecată”. Folosește cuvântul care în alte texte se traduce prin “liberă”, “scăpată”, “salvată” din infirmitatea ta. Cuvântul folosit pentru “infirmitate” înseamnă literar “fără putere”.

Acum, dacă privim lucrurile din perspectiva femeii… Îți poți imagina că ești acolo și auzi aceste cuvinte:“Femeie, ești dezlegată de neputința ta.”. Fraza nu este foarte clară. Ar putea fi adresată oricărei alte femei de acolo. Așadar, femeie trebuie să creadă că aceste cuvinte sunt pentru ea. Trebuie să își spună: “Mă cheamă pe mine! Acest cuvânt de speranță îmi este adresat mie, astăzi.” Pentru femeie, schimbarea este în primul rând o mișcare interioară, bazată pe cuvântul lui Iisus, care o aduce de la disperare și descurajare la încredere. De la disperare și descurajare din cauza unei situații care durează de foarte mult timp, la încrederea că ceva nou este încă posibil în viața ei, chiar și după 18 ani. Apoi Iisus își pune mâinile peste ea și imediat ea se îndreaptă și-l glorifică pe Dumnezeu. Femeia se ridică în picioare și prima persoană pe care o vede este Iisus. Poate prima persoană care s-a uitat la ea cu iubire.
Putem spune că acest text vorbește despre o creație. Amintindu-ne de cartea Genezei, unde Dumnezeu creează ființa umană - bărbatul și femeia, după chipul său. Și această imagine nu e imaginea unei perfecțiuni statice, ci munca răbdătoare a lui Dumnezeu în noi și în lume, chemându-ne să fim cu adevărat noi înșine, să existăm, să ne preocupăm pentru ceilalți. Acum vă voi lăsa câteva întrebări pentru a vă continua reflexia personală. Vă puteți pune întrebarea:

În viața mea, unde am impresia că există o chemare pentru mine să merg înainte, să trec de la descurajare la încredere?

Și ce chemare simt că este pentru societatea noastră?

Apoi, privind înapoi la ultimele zile, pot să recunosc prezența lui Dumnezeu în viața mea zilnică, acordându-mi atenție mie, acordând atenție poporului său?

Sora Lorella

O lume nouă (Isaia 43, 18-19)

Kilian — 2020-05-04T14:41:00Z

Nu vă mai amintiți de întâmplările trecute și nu mai luați în seamă lucrurile de altădată.
Iată că Eu fac un lucru nou, el dă muguri; nu-l vedeți voi oare? Croi-voi în deșert o cale, în loc uscat izvoare de apă.
(Isaia 43, 18-19)

Un trecut bun sau rău ne poate paraliza și ne poate împiedica să mergem înainte. De câte ori am auzit de la alți oameni: „Trecutul a fost extraordinar, dar acum lucrurile au devenit prea complicate. Totul devine dificil. Nu mai înțelegem nimic. De ce să mai sperăm?” Alții spun: „Trecutul a fost prea greu, prea dificil, au fost prea multe greșeli și nimic nu se va schimba. De ce să mai sperăm?” Sunt regretele trecutului. Trecutul, care ne trage înapoi. Câteodată trecutul ne poate ajuta să trăim prezentul, ba chiar să pregătim viitorul, atâta timp cât nu ne împiedică drumul înainte.
Suntem conștienți cu toții că lumea nu va mai fi la fel după terminarea crizei provocate de COVID-19. Este ca și cum am asista la sfârșitul lumii. Vorbesc aici doar de „sfârșitul UNEI lumi”, nu sfârșitul lumii. Este diferit. Cine și-ar fi imaginat că lumea va experimenta o asemenea situație? Economia care se prăbușește, oameni care nu pot să călătorească liberi, granițe închise etc. Seriozitatea și dimensiunile mondiale ale crizei la care asistăm trezesc întrebări în mulți oameni. Izolarea le permite multor oameni să mediteze. Cum va fi viața noastră în zilele, lunile și anii următori? Nimeni nu știe. Mesajul Domnului dat profetului Isaia ne poate ajuta. O să citesc încă odată mesajul din cartea lui Isaía:
Nu vă mai amintiți de cele dinainte și nu vă mai gândiți la cele din vechime! Iată, eu fac un lucru nou: încolțește, nu-l recunoașteți? Voi stabili un drum în pustiu și râuri în ținutul uscat.

Dumnezeul deschide un drum în pustietatea noastră. În pustietatea în care viața e dificilă, chiar imposibilă. Fiecare dintre noi trebuie să deschidă‚ ochii inimii' pentru a descoperi chemarea lui Dumnezeu pentru sine și pentru lumea întreagă în această pustietate, în acest desert prin care trecem. Mulți încearcă să exprime tot ce-i mai bun din ei prin împărtășirea a ceea ce iubesc și a ceea ce știu cel mai bine –de la rețete la videouri amuzante, incluzând toate formele artei și ale spiritualității. Cei care au dat sau dau din averea sau timpul lor pentru a-i ajuta pe alții. Cei care descoperă ce înseamnă să trăiești ca o familie, și nu trebuie să uităm de asistenți, pompieri, etc. Cei care și-au dat sau își dau zilnic viața pentru a se îngriji de cei bolnavi. Oare nu este asta deja un drum către o lume nouă? Cine ar fi crezut că va vedea vreodată un asemenea val de solidaritate? În familii, între vecini etc.

Îngrijorarea mea este că acest val se va opri. Că toată lumea se va întoarce la viața sa ca și cum nimic nu s-a schimbat. Vecinii pe care i-am ajutat nu vor mai conta și ne vor deveni străini din nou; regula va fi aceeași, totul să fie pentru noi înșine. Frica de ceilalți se va întoarce uitând de asistenți, pompieri și alții. Trecutul se va întoarce. Lumea veche va fi responsabilă din nou. Dacă acesta este cazul, atunci această experiență trăită va fi în zadar.
Ași dori să termin cu Psalmul 23, care îmi place foarte mult, o rugăciune frumoasă care ne poate însoți în aceste vremuri de pandemie, dar și după.

Psalmul 23
Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi.
La loc de pășune, acolo m-a sălășluit; la apa odihnei m-a hrănit.
Sufletul meu l-a întors, povățuitu-m-a pe căile dreptății, pentru numele Lui.
Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine ești.
Toiagul Tău și varga Ta, acestea m-au mângâiat.
Gătit-ai masă înaintea mea, împotriva celor ce mă necăjesc; uns-ai cu untdelemn capul meu și paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic.
Și mila Ta mă va urma în toate zilele vieții mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.

Fratele Kombo

Ucenicii în drum spre Emaus (Luca 24, 13-35)

Kilian — 2020-04-27T14:25:00Z

Și iată, doi dintre ei mergeau în aceeași zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus.
Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea.
Și pe când vorbeau și se întrebau între ei. și Iisus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei.
Dar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască.
Și El a zis către ei: Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați unul cu altul în drumul vostru? Iar ei s-au oprit, cuprinși de întristare.
Răspunzând, unul cu numele Cleopa a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și nu știi cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea?
El le-a zis: Care? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a întregului popor.
Cum L-au osândit la moarte și L-au răstignit arhiereii și mai-marii noștri;
Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.
Dar și niște femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineață la mormânt,
Și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.
Iar unii dintre noi s-au dus la mormânt și au găsit așa precum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.
Și El a zis către ei: O, nepricepuților și zăbavnici cu inima ca să credeți toate câte au spus proorocii!
Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea și să intre în slava Sa?
Și începând de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.

Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El se făcea că merge mai departe.
Dar ei Îl rugau stăruitor, zicând: Rămâi cu noi că este spre seară și s-a plecat ziua. Și a intrat să rămână cu ei.
Și, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat și, frângând, le-a dat lor.
Și s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El s-a făcut nevăzut de ei.
Și au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?

Și, în ceasul acela sculându-se, s-au întors la Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei,
Care ziceau că a înviat cu adevărat Domnul și S-a arătat lui Simon.
Și ei au istorisit cele petrecute pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.
(Luca 24, 13-35)

După 40 de zile de post, biserica ne oferă încă 40 de zile pentru a sărbători învierea lui Iisus. Și totuși, deseori ne luptăm să credem în mesajul învierii. Se pare că viața de zi cu zi contrazice mesajul de speranță în care am dori să avem încredere. Vedem că și Iisus se luptă cu asta. În timpul slujirii sale pe pământ s-a confruntat cu acesta, în grădina Ghetsimani. Era acolo durerea și umilința crucii, iar asta poate înseamnă că prin lupta lui, ne poate întâlni pe noi în dificultățile noastre personale. Și cu ajutorul crucii și a învierii, el construiește o punte pentru noi, care să ne conducă spre o nouă credință și o nouă încredere în Dumnezeu.

În duminica următoare, în multe biserici se va citi povestea discipolilor în drum spre Emáus. Este din Evanghelia după Luca, capitolul 24, iar pentru mine întrebarea care se află în spatele acestei povești este, ce se întâmplă când ne întâlnim cu propria noastră necredință? Sunt evenimente în viață care ne zdruncină credința. Când pierdem speranța, ce se întâmplă? Este totul pierdut?

Este ziua învierii lui Hristos, și ne întâlnim cu doi discipoli care părăsesc Ierusalimul. Se întorc în satul lor natal și, dacă ne uităm în text, observăm că ei au auzit deja știrile despre învierea lui Iisus. Unul dintre discipoli este Cleópa, celălalt nu are numele specificat. Oare Luca face asta pentru ca și noi să ne găsim locul în această călătorie?
Lasă Ierusalimul în spatele lor. Dar oare de ce părăsesc Ierusalimul? Din ceea ce spun mai târziu, reiese că sunt dezamăgiți. Se pare că și-au pus toate speranțele în Iisus, dar moartea lui pe cruce a sfărâmat acele speranțe. Într-un fel, speranțele lor erau nepotrivite, pentru că așteptau ceva de la Iisus ce el, însă nu era. Au alungat prea ușor cuvintele femeilor care au fost la mormânt în dimineața aceea. Erau orbiți de tristețea și dezamăgirea lor.

În Evanghelia după Luca și în Fapte, Ierusalimul este locul împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu. Îndepărtarea discipolilor de Ierusalim pare a fi îndepărtarea lor de promisiunile lui Dumnezeu. Ei lasă în urmă comunitatea de credincioși. Sunt singuri. Totuși, cum merg pe acest drum, un necunoscut li se alătură. Vede tristețea lor și le pune o întrebare. Cititorul știe că este Hristos cel Înviat, dar discipolii nu îl recunosc. Ce înseamnă asta? Ne confruntăm aici cu ceva ciudat. Ni se spune, că „ochii lor erau ținuți să nu-l recunoască” pe Iisus. Este un exemplu despre care savanții Bibliei spun că este un „pasiv divin”. Un alt exemplu ar fi din Evanghelia după Matei, pe care poate mulți îl cunoașteți „dați și vi se va da” (Matei 7, 7). În tradiția evreiască, când era vorba de Dumnezeu, nu se pronunța numele lui în mod direct. „Dați și vi se va da” era un fel de a spune „Dați, și Dumnezeu o să vă dea”. Și în această poveste apare vocea pasivă, care spune că într-un anumit fel, Dumnezeul îi împiedică pe discipoli ca în acel moment să îl recunoască pe Iisus. De ce se întâmplă asta? Poate pentru că în acel moment al călătoriei nu sunt încă pregătiți să îl recunoască pe Iisus așa cum e el într-adevăr. Mai sunt câțiva pași pe care trebuie să parcurgă. Dar cred că putem să înțelegem încă ceva. Prezența lui Hristos cel Înviat este o prezență modestă. Iisus nu vrea să se impună, nu vrea să atragă prea multă atenție asupra sa, dar se apropie de ei, începe să construiască o legătură cu ei, iar prezența lui nu depinde de recunoașterea lui. El merge cu ei.

Înviat dintre morți, Iisus se poate apropia de fiecare ființă umană și o poate întâlni realitatea sa personală. Realitatea celor doi discipoli este necredința și dezamăgirea lor. Și chiar acolo îi întâlnește Iisus. Și da, dacă citim mai departe, putem înțelege că Iisus este puțin frustrat din cauza lor, cuvintele folosite de el par a fi aspre. Dar sunt vremuri când avem nevoie să fim scuturați puțin ca să ne trezim.

Și vedem că Iisus nu îi respinge pentru necredința sau lipsa lor de înțelegere a lucrurilor. Continuă să meargă cu ei. Și necredința lor, de fapt devine locul în care îi întâlnește și acest lucru îi permite să le dezvăluie mai multe lucruri despre el însuși.
Iisus le explică din Scripturi tot ceea ce vorbește despre el. Și remodelează credința celor doi discipoli. Vedeți cum îi însoțește... Nu îi întrerupe, ascultă tot ce vor să spună. Și doar după acesta începe el să explice. Este răbdător, nu îi întrerupe pentru a le spune versiunea lui asupra celor întâmplate. Ceea ce spun cei doi, este ca o colecție de fapte, nimic din ce spun nu e din interiorul lor. Acel ochi interior al credinței care i-ar putea ajuta să înțeleagă ce au auzit de la femei, nu este încă acolo. Mesia pe care ei și l-au imaginat, e diferit de Mesia care este Iisus de fapt. Iisus însuși o să îi învețe tot ce trebuie să știe.

Primul punct al reflecției personale:

În săptămânile trecute, când te-ai simțit la fel de descurajat ca acești doi discipoli? Când te-ai simțit dezamăgit? Ce sau cine te-a ajutat în acele momente? Încearcă să mulțumești pentru ajutorul primit.

Călătoria continuă și pe măsură ce soarele apune, ajung în satul Emáus. Dacă ne uităm în text, observăm că Iisus pare că și-ar continua drumul. Nici acum nu se impune în fața celor doi discipoli, dar tradiția ospitalității cere ca cei doi discipoli să îl primească. Cred că e însă mai mult în acest gest. Pentru că ni se spune că „ei l-au îndemnat insistent”. Ei vor ca Iisus să stea cu ei. Ceva s-a aprins în inima lor. Era mai mult decât simpla respectare a tradiției. S-a aprins o iubire vie în ei. Asta ne poate aminti de Avraam, care in cartea Genezei a primit trei străini, iar apoi a înțeles că Dumnezeul l-a vizitat. Deci și acești doi au primit un străin. Și cum stau cu toții la masă, ni se spune că Iisus a luat pâinea, a binecuvântat-o și a frânt-o, apoi le-a dat-o lor. Luca folosește același cuvinte pe care folosește și în capitolul 22, unde explică cum a procedat Iisus la ultima cină, Cina cea de Taină. Și în acel moment, în frângerea pâinii, cei doi discipoli l-au recunoscut pe Iisus. Brusc aflăm că „li s-au deschis ochii”. Orbirea celor doi a fost îndepărtată. L-au văzut pe Iisus așa cum e el, dar în acel moment a și dispărut din vederea lor. Odată ce l-au recunoscut pe Iisus, nevoia de a-l vedea dispare. Inima lor ardea de dinăuntru. L-au recunoscut din felul în care le explica Scripturile. Deja au priceput ceva din prezența lui, fără să poată explica cu cuvinte. Însă acum ceva din viața lui Iisus a devenit realitate în ei; și vor purta această prezență cu ei, o prezență care nu mai este limitată de timp sau spațiu în viața lor personală. Va deveni ceva ce vor putea împărți cu ceilalți.

Al doilea punct al reflecției personale:

Când ai simțit că ceva din viața lui Iisus a devenit realitate în viața ta în ultimele săptămâni?
Inima discipolilor, după cum am spus, ardea în ei atunci când Iisus le explica Scriptura. Dacă ai citit din Biblie în ultima perioadă, când ai simțit că inima ta arde în interior?

Este noapte, dar este o bucurie în acești discipoli. O bucurie care înseamnă că nu pot să stea singuri. O bucurie, care îi determină să părăsească satul lor și să se întoarcă în Ierusalim. Călătoria lor spre sat a fost una lungă, când vorbeau și povesteau despre trecut, dar acum în doar două versuri scurte aproape că ajung înapoi in Ierusalim. Ce urmează acum nu este despre trecut, ci despre ce e în viitorul lor. Când ajung în Ierusalim, se întorc în comunitatea celorlalți discipoli, iar ceilalți discipoli confirmă credința lor: este adevărat, „Domnul a înviat într-adevăr și s-a arătat lui Símon”. Credința lor este confirmată de credința celorlalți. Este ceva foarte frumos acolo, și asta este cel

de-al treilea punct el reflecției personale.

În acest moment mulți trăim departe de comunitatea creștină pe care o cunoaștem, dar curând o să putem să ne întâlnim din nou. Care va fi mesajul nostru de bucurie pe care îl ducem din experiența acestor săptămâni trecute? Care va fi mesajul de speranță pe care o să îl transmitem celorlalți? Acești doi discipoli sunt și ei înviați din morți. Sunt aceeași, dar este ceva ce s-a schimbat în ei. VIAȚA ÎNVIATĂ aduce curaj acolo unde, până atunci, era doar descurajare. Vede o viață nouă acolo unde, înainte, vedea doar moarte. Dă speranță unde înainte era doar dezamăgire. Care va fi speranța, care va fi viața, care va fi bucuria pe care o să o împarți cu ceilalți?

Fratele Matthew

Iisus și Toma (Ioan 20, 24-29)

Kilian — 2020-04-20T14:05:00Z

Iar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Iisus.
Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.
Şi după opt zile, ucenicii Lui erau iarăşi înăuntru, şi Toma, împreună cu ei. Şi a venit Iisus, uşile fiind încuiate, şi a stat în mijloc şi a zis: Pace vouă!
Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios.
A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!
(Ioan 20, 24-29)

Când ne regăsim în fața unui text biblic, pentru a înțelege mai bine contextul, putem să începem prin a ne pune 3 întrebări: Când s-a petrecut relatarea? Unde s-a întâmplat scena descrisă? Cine este implicat în relatare?
Aici, ne regăsim într-o casă în care s-au adunat discipolii pentru a doua oară într-o perioadă de o săptămână. Cu o săptămână înainte, unul dintre ei a fost absent. Este vorba despre Toma, cel care va juca un rol important în acest pasaj evanghelic. El era absent atunci când Cel Înviat le-a apărut prietenilor săi, și, fiind absent, lui nu îi vine să creadă. El a rămas cu vestea teribilă a morții învățătorului său. El a fost absent atunci când ceilalți erau împreună în deznădejdea lor, iar astfel, subit, spune cu mare sinceritate, că nu va putea crede dacă nu îl va putea vedea pe Cel Înviat.

În evanghelia lui Ioan, Toma apare de 3 ori: prima dată atunci când Iisus se hotărăște se meargă în Betania, iar el are această remarcă puțin deplasată: “Să mergem și noi împreună cu el ca să murim împreună cu Învățătorul”. A doua oară, apare descris în timpul ultimei cine a lui Iisus împreună cu ucenicii, când îl intreabă pe Iisus: cum am putea să mergem cu tine daca nu știm unde mergi? Putem observa, deci, că Toma are tot timpul o latură înclinată spre pesimism. El nu este ceea ce numim un creștin spontan.

Toma, într-un fel, ne prezintă imaginea credinciosului cu care ne putem identifica atunci când întâmpinăm momente de îndoială, sau când, mai profund, credința nu merge de la sine. Uneori, în dificultăți, în fața încercărilor din viața noastră, ca și lui Toma, ne poate părea greu de crezut că Dumnezeu lucrează în mod activ în lumea noastră. Și poate că în aceste circumstanțe putem să ne sprijinim pe mărturia lui Toma care ajunge să creadă după ce a văzut, atunci cand noi înșine nu avem această bucurie, acest har, această stare de fericire deplină de a-L putea întâlni, de-a putea contempla fața lui Iisus Înviat. De fapt, este minunatul mesaj de speranță pe care ni-l transmite învierea; Desigur, înainte de toate, primul mesaj este acela că moartea n-a avut ultimul cuvânt, că Dumnezeu nu a acționat după greșeala noastră, că ne-a dăruit o nouă șansă după ce noi, ca familie umană, l-am condamnat pe Fiul Său la pedeapsa capitală.

Al doilea mesaj de încredere este, de asemenea, că Iisus cel Înviat, atunci când le apare fraților, surorilor, prietenilor și ucenicilor săi, nu evidențiază lipsurile, singurătatea în care a fost lăsat de toți. Da, există o foarte frumoasă speranță, aceea că putem să ne sprijinim pe această veste bună a învierii ca să vedem cum Hristos cel Înviat împarte pacea sa pe cale. Toma nu este exemplul cel mai elocvent de om credincios, dar el ne arată mai degrabă că această credință nu este o stare de a fi, ci de a deveni. Iar fraza lui Iisus care spune “Nu fi necredincios, ci credincios” ne invită să refectăm tocmai în direcția aceasta. Verbul folosit în versiunea din limba greacă originală este devino, altfel spus suntem cu toții invitati să facem pașii încrederii. Știm cu toții că în greacă, cuvântul credință poate fi tradus prin încredere sau alte cuvinte ca fidelitate, garanție, asigurare, deci credință și încredere sunt una și aceeași realitate. Astfel, această frază ne poate spune: oprește-te din a conține încrederea și începe să dăruiești încredere! De fapt, aceasta este ceea ce Hristos cel Înviat ne învită să trăim: o trecere de la îndoială la credință, de la neîncredere la încredere. Toma parcurge acest drum atunci când exclamă “Domnul meu și Dumnezeul meu”, această minunată mărturie de credință care iese tocmai din gura celui care era mai degrabă reținut de o doză de pesimism.

Ne dorim ca această dinamică a învierii să ne invite, să ne cheme să alegem viața, să alegem să mergem înspre ceilalți, să alegem să ne deschidem inima prezenței Celui Înviat în viața noastră, mai mult decât să ne lăsăm trași în jos, înspre lucrările morții, înspre sentimentul că viața nu are sens, sentiment pe care îl întâlnim destul de des, mai ales în această perioadă atât de grea.
De ce nu tăiem toți pomii în ianuarie, atunci când totul pare mort? Tocmai pentru că toți credem că, în curând va veni primăvara. La fel, suntem invitați prin această întâlnire a Celui Înviat cu Toma să punem în aplicare această invitație a lui Hristos: “Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut!” Avem această posibilitate în timp de izolare atât prin rugăciunea personală, prin gesturi de iubire frățească, prin simplele interacțiuni pe care le avem, cât și prin simplitatea unei discuții la telefon, a unei scrisori, a unui mesaj... mai ales daca acestea se îndreaptă spre persoanele care se simt singure în acest timp.

Facând acestea, proclamăm faptul că biserica este însăși comunitatea adunată de către Cel Înviat, afirmăm încrederea noastră că El trece prin ușile închise pentru a veni în întâmpinarea noastră, și, mai ales, faptul că Iisus vine să ne întâlnească așa cum suntem. Trăim așadar bucuria că nu suntem așteptați la intersecții de drumuri, întorcându-ne, sau doar după ce ne tot justificăm credința pentru a fi iubiți. Nu, dimpotrivă! Hristos merge alături de noi, vine în întâmpinarea noastră, se face cunoscut, iar noi, suntem chemați la rândul nostru să îl recunoaștem. Acest schimb de priviri, această conversație a inimii... acestea fac din noi oameni credincioși!

Fratele Benoît